Boala partidelor de tranziţie

Elementul unificator în istoria comună a majorităţii partidelor politice de după 1989 este lipsa de contur identitar propriu.

„Sentimentul meu este că PC este mai aproape de PSD“, a declarat preşedintele liberalilor, Crin An­tonescu, într-o emisiune televizată, du­mi­ni­că seară, la Antena 3. Aceasta după ce pre­şe­dintele PC făcuse şi el constatări legate de ne­funcţionalitatea alianţei de centru-dreapta.

Ce transmit, de fapt, cei doi lideri politici? În primul rând, că identitatea politică a cel puţin uneia dintre cele două formaţiuni în chestiune este discutabilă. Singura coaliţie viabilă a ul­timelor luni în politica internă este, fără în­do­ială, USL, cu toate semnele unor disfuncţii, pâ­nă la urmă, previzibile. În al doilea rând, cei doi lideri în divorţ se întreabă, implicit, pe cine ar mai putea reprezenta, invocând plasarea de cen­tru-dreapta, de vreme ce se trimit, unul pe celălalt, la PSD, adică la social-democraţi?

Pentru prima dată în ultima vreme, Crin An­tonescu şi Daniel Constantin îşi pun întrebări valide, deşi poate involuntar, în legătură cu pro­filul doctrinar al partidelor pe care le reprezintă. Deşi povestea lor este uşor diferită, ea cons­truieşte istoria comună a sistemului românesc de partide profilat după 1989, pe fondul unor legitimări fie de tip istoric, fie revoluţionar-consensual, fără apelul la conţinut doctrinar au­tentic sau la suportul sociologic necesar pentru o structură de partid solidă.

Partidul Conservator, formaţiune fără profil ideo­logic conturat, fabricată de Dan Voiculescu pentru uzul alianţelor politice profitabile, se încadrează perfect în categoria partidelor lipsite de identitate politică stabilă. Născut „umanist“ în 1991, rebotezat în vremuri care cereau schim­barea „conservator“, purtând încă, după opt ani, eticheta devenită celebră a „soluţiei imorale“, PC este nu numai partidul unui sin­gur om, dar şi exemplul clasic de inconsistenţă doctrinară din care se hrăneşte confuzia ne­sfârşitei tranziţii româneşti. Fostul Partid Uma­nist s-a prezentat singur la alegeri numai în 1992, alegând apoi să se lipească de diverse formule electorale mai mult sau mai puţin vi­abile, schimbându-şi opţiunile şi etichetele du­pă cum a bătut vântul schimbării: întâi social-liberal (ne mai amintim şi soluţiile extreme, în această direcţie, ale socialist-liberalilor conduşi de avocatul Cerveni), apoi social-democrat, pu­ţin popular când trendul o cerea, cu un an-doi înainte de aderarea la UE (pe vremea când, mai puţin intuitiv, Partidul Democrat intra în In­ternaţionala Socialistă!).

Liberalii au avut un demaraj radical diferit: pur­tau în spate blazonul liberalilor istorici, care le-a atras în plus multe ciomege prin 1990 din par­tea muncitorilor de la IMGB (Intreprinderea de Maşini Grele Bucureşti, pentru cei născuţi după 1989) sau a minerilor veniţi să planteze pan­se­luţe în Piaţa Universităţii acum 23 de ani. E drept că, de la bun început, puşi în faţa purităţii intransigente a PNȚ-ului lui Corneliu Co­posu, liberalii lui Radu Câmpeanu şi apoi ai lui Mircea Ionescu-Quintus şi-au apă­rat mai puţin convingător statutul de partid istoric şi au dovedit, prin abor­da­rea mult mai relaxată a conceptului de opoziţie constructivă avansat de pre­şe­dintele Ion Iliescu, o apetenţă sensibil mai mare pentru beneficiile puterii, dar şi o aplecare pentru compromisurile ca­re o însoţesc. Într-o perioadă când iden­titatea politică era o chestiune, în pri­mul rând, de distanţare netă faţă de tre­cutul comunist, adică la începutul anilor ‘90, liberalii au lăsat să plutească vălul confuziei şi al echivocului politic, bo­te­zat tot de Ion Iliescu, abil, „consens“.

Rezultatul inevitabil al acestei situaţii a fost naşterea, consolidarea şi instalarea pe termen lung a unui sistem politic în­temeiat pe compromis, corupţie şi mi­graţionism politic. Singura bază iden­ti­tară posibilă, platforma anticomunistă, a căzut rapid în derizoriu, împinsă ade­sea – paradoxal – de chiar susţinătorii ei. Este ceea ce se întâmplă şi în Bul­ga­ria, unde de 10 zile lumea iese în stradă pentru a protesta împotriva sărăciei şi a corupţiei generalizate a clasei politice, după ce pe 20 februarie demisionase, în urma unor manifestaţii şi acuzaţii si­mi­lare, guvernul conservator condus de Boiko Borissov. Alegerile anticipate au de­gajat un guvern socialist, noutatea ab­solută fiind însă alta, simptomatică pen­tru ţările postcomuniste: dreapta tra­di­ţional anticomunistă, populară în marile oraşe, nu a câştigat niciun deputat pen­tru prima dată de la căderea co­mu­nis­mului. Situaţia partidelor româneşti nu este mult diferită: Partidul Social-De­mo­crat are poziţii mai liberale decât PNL, iar popularii din PDL se extaziază incom­petent şi iresponsabil în faţa politicii de cadre a Partidului Comunist Chinez.

Elementul unificator în istoria comună a majorităţii partidelor politice de după 1989 este tocmai lipsa de contur iden­titar propriu. Recursul la fondul comun al consensului transnaţional nu e nici pe departe un procedeu suficient pentru scoaterea unui partid dintr-o inde­ter­minare care tinde, iată, să devină deja un lest istoric.  //