De același autor
Tot de ani la rând, în cadrul unui sistem educațional subfinanțat cronic, se caută explicații. Analize peste analize, care indică pluralitatea și complexitatea cauzelor. Se pare că ministerul de resort le consideră chiar prea complicate, de vreme ce într-o intervenție publică recentă a găsit cu cale să le simplifice până la caricatură. Cine e vinovat? Profesorii, în cea mai mare măsură: „N-ai pe cine să pui responsabilitatea decât pe cadrele didactice”, a declarat înaltul funcționar, care va lăsa în urmă la încheierea mandatului un sistem public de educație și mai fragilizat decât la preluarea lui.
Se va spune – și se spune deja – că dezastrul bugetar și contextul politic făceau imposibile alte măsuri. Și că este nedrept și simplificator să arunci vina numai pe o persoană sau o echipă care s-a nimerit să preia frâiele într-o perioadă atât de defavorabilă. Ministrul deranjat de asemenea acuzații simplificatoare face însă, la rândul lui, același lucru. Nu se poate contesta că în sistemul de învățământ sunt profesori care nu-și fac treaba stimulând cererea de meditații private oferite, într-o completă lipsă de deontologie, tot de ei elevilor de la clasă. Nu se poate contesta că în profesie intră și mai ales rămân persoane fără vocație, fără interes în meseria atât de dificilă de profesor/educator. De aici însă până la a arunca povara unui faliment întreținut cu bună știință pe spinarea unor oameni în majoritatea lor onești, bine intenționați și în general încă dornici, în mod miraculos, să-și facă meseria e o cale lungă. În plus, le-o reproșezi fără nuanțe unor oameni cărora tocmai le-ai mai crescut norma, le-ai tăiat la jumătate plata cu ora și pe care i-ai umilit public de atâtea ori cu generosul și entuziastul concurs al atâtor platforme de comunicare, televiziuni, publicații online, social media etc.
Afirmația n-ar fi provocat poate atâta indignare publică dacă ar fi fost făcută în urma unui proces real de reformă, cu politici care să atace problema la rădăcină: formare continuă reală, resurse la clasă, reducerea numărului de elevi la clasă, evaluări formative, intervenții timpurii pentru elevii cu risc de abandon. Dar, ce să vezi, ce s-a petrecut în mandatul actualului ministru este exact opusul. Iar consecințele sunt deja vizibile și vor deveni din ce în ce mai dureroase, după finalul acestui trist mandat ministerial.
Pentru că – ceea ce urmează e o banalitate, dar se pare că nu e evidentă pentru actorii politici, chiar și cu pretenții – politicile publice în materie de educație sau mediu au un regim de temporalitate diferit de calculele contabile sau politice elementare. E eterna problemă, formulată de atâția istorici, sociologi, antropologi, politologi: societatea omenească trăiește în același timp în mai multe „câmpuri de experiență” și „orizonturi de așteptare” (Koselleck), „regimuri de istoricitate” (Hartog) sau „moduri de existență” (Latour). Ele nu se succed determinist, nu se înlocuiesc unele cu altele, ci se îmbină, intră în conflict, uneori se sabotează reciproc, alteori coexistă relativ pașnic și prin negociere (aici, în general, intervin statul, instituția, terțul, administratorul, intermediarul etc.). A administra bine o guvernare implică măcar înțelegerea acestui principiu general, de aici ar trebui pornit.
Or, din tot ceea ce ni se întâmplă – nu numai la nivel național – e limpede că există o incomprehensiune fundamentală care, la rândul ei, antrenează efecte pe durată lungă și la nivel de societate: autoritarism, incompetență, subdezvoltare, inegalități amețitoare.
Premiul Nobel pentru Economie anul acesta a fost acordat unui trio de economiști sau istorici ai economiei, Joel Mokyr, Philippe Aghion și Peter Howitt, care plasează politicile educaționale inteligente și incluzive în centrul dezvoltării societăților. Mokyr, prin metoda istoriografică, arată că progresul economic durabil nu apare pur și simplu, ci necesită un cadru social în care cunoașterea științifică și tehnologică evoluează simbiotic și este acceptată ca motor al transformării — educația devine astfel bază pentru generarea și diseminarea ideilor inovatoare. Aghion și Howitt dezvoltă modelul schumpeterian al „distrugerii creative”, unde politicile educaționale devin esențiale pentru formarea resurselor umane capabile să participe la acest proces, iar reformele instituționale — de la finanțarea cercetării până la protecția libertății academice — sunt cruciale pentru a susține un mediu în care creativitatea și competiția pot prospera.
Putem să fim reticenți la elemente de jargon care reflectă o anumită opțiune ideologică sau să punem etichete (dreapta îl tratează pe Aghion drept socialist, stânga îl face neoliberal; a fost în tinerețe membru al Partidului Comunist Francez, a făcut doctoratul la MIT, iar mama lui a fondat marca de prêt-à-porter de lux Chloé), dar ceea ce ar merita reținut este raportul de cosubstanțialitate dintre educație incluzivă, democrație și prosperitate. Pentru că oricâte strategii naționale de apărare și declarații frumoase de principiu, și inițiative prezidențiale și guvernamentale am avea, dacă acest raport nu este în mod real integrat în politicile adoptate, ele rămân, până la proba contrarie, vorbe goale.
