De același autor
Alegerile din Moldova vecină au arătat că o mobilizare coerentă a instituțiilor poate mobiliza și electoratul și că încrederea în aceste instituții este fundamentală. Atâta vreme cât în România încrederea în instituțiile democratice ale statului se menține la un nivel atât de dramatic de scăzut, pe care toate studiile îl arată, e foarte greu de întrevăzut o ameliorare.
Președintele Nicușor Dan a declarat că le-a explicat la Copenhaga omologilor europeni cum s-a ajuns la anularea alegerilor prezidențiale din România în 2024. „Am venit cu documentul (…) foarte mulți dintre cei cu care am discutat au cerut o copie să o citească pe avion. A existat interes”, a spus președintele. Slăbiciunile puse în evidență, despre care am primit asigurări că vor fi corectate, fără să avem însă motive să fim liniștiți, relevă fracturi masive ale sistemului democratic, unde s-au insinuat atât de ușor propaganda, dezinformarea, atacurile cibernetice.
În cele două momente electorale, noiembrie 2024 în România și septembrie 2025 în Moldova, a fost evident că există vulnerabilități și că fragilitatea instituțională va fi exploatată de Rusia. În cazul României, factorul hotărâtor a părut a fi însă polarizarea internă și terenul fertil unde a putut să se hrănească cu succes propaganda concertată a Rusiei, până la a se transforma în vectori de articulare a crizei electorale.
Dacă privim peste Prut, în Moldova, tabloul pare, paradoxal, invers. Acolo, în ciuda fragilității structurale, a polarizării acute și a ingerinței ruse masive – de la finanțarea partidelor proruse până la achiziția directă de voturi prin „planul Kirienko”, finanțat cu sute de milioane de euro – instituțiile statului au reușit să producă un minimum de reacție. Excluderea unor formațiuni finanțate ilegal, consolidarea cadrului legislativ prin Legea nr. 100/2025 împotriva corupției electorale sau adaptarea votului pentru diaspora sunt gesturi prin care statul moldovean încearcă să-și apere legitimitatea.
Sigur, aceste măsuri nu sunt lipsite de ambiguități – se vorbește despre derapaje autoritare, iar radicalizarea scenei politice rămâne o realitate. Dar, spre deosebire de România, Moldova și-a asumat frontal conflictul cu cei care încearcă să deturneze regulile democratice, chiar dacă instrumentele folosite rămân imperfecte. România, cu instituții mai robuste, cu tradiție de apartenență la UE, cu finanțare și acces la expertiză europeană, era mai bine plasată să reziste. Și totuși a eșuat.
Nicușor Dan însuși recunoaște că Rusia a început să fie privită drept actor redutabil de influență abia după momentul electoral din toamnă: „Față de noiembrie 2024, noi avem mai multe elemente (…) un nivel de evidență că există un război hibrid pe care Rusia îl duce în Europa, inclusiv în România”. Pe de altă parte, el susține că în Moldova s-au făcut pregătiri anticipate – „s-a așteptat ce va veni” – spre deosebire de România, care nu și-a imaginat un atac de o asemenea magnitudine.
Dincolo de scandal, dincolo de explicații oficiale, dincolo de retorica anticorupție, o constatare preocupantă se impune: în momentul în care a fost pus la încercare — nu de faliment financiar sau criză economică, ci de sabotaj electoral —, statul român n-a funcționat cum ar fi trebuit.
România n-a fost invadată, ci s-a autovulnerabilizat prin instituțiile care dormeau, prin incompetență, corupție, printr-un sistem de partide mai interesat să-și capete finanțările de la buget și să-și urmărească obiective clientelare sau electoraliste pe termen extrem de scurt.
În ziua intervenției lui Nicușor Dan la summit, presa controlată de Rusia și rețelele Kremlinului s-a concentrat frenetic pe cazul românesc: anularea alegerilor, disfuncția statului, degradarea unui stat membru UE — toate, prezentate ca dovadă a ipocriziei Occidentului. Peste toate, rânjetul superior al lui Putin, bătându-și joc de Europa dată peste cap de câteva drone și acuzând-o de ipocrizie: „Occidentul” ar fi, în realitate, autorul unui spectacol mediatic montat pentru justificarea cheltuielilor militare în creștere exponențială. Totul, condimentat cu un torent de amenințări formulate de corul putiniștilor care vorbesc din ce în ce mai dezinhibat de necesitatea existențială de a „anihila inamicul”, adică „Occidentul”.
România a devenit nu doar subiect de discuție, ci și un soi de cal de bătaie într-un război hibrid care instrumentalizează vulnerabilități preexistente. Iar clasa politică românească continuă să facă ceea ce știe, adică să ignore problemele reale, să chibițeze pe mize meschine și să-și promoveze combinațiile politice care ne-au adus la momentul 2024. Adevăratele vulnerabilități ale democrației românești vin mai degrabă de la actorii și acțiunile politice fundamentale care ratează, cu aproape fiecare ocazie, momentul recâștigării încrederii. Iar măsurile de austeritate lovind educația, dar menajând marii datornici ori marii corupți se încadrează în acest tip de ratare, pentru că ele distrug nu numai relația de încredere, ci și soclul critic, informat, fără de care democrația e o simplă ficțiune, o narațiune bună de folosit atunci când establishmentul are nevoie de ea.
