De același autor
Estimp, ne zboară drone rusești prin cinci județe și le urmărim cu atenție. Așijderea pentru planul de pace rusesc promovat de influenceri americani sub eticheta de emisari ai Casei Albe: monitorizăm cu atenție și îngrijorare. Suntem într-un remake de serie C al ultimului mandat Iohannis: mai mult se pare nu se poate în țara noastră în 2025.
Ca să condimenteze un pic tabloul, cu câteva zile înainte de ziua națională, Ministerul Educației a pus în dezbatere publică noi propuneri de programă pentru română și istorie. Programa de literatură pentru clasa a noua a stârnit în mod special vii reacții. Întoarcere în anii 1980, au spus mulți. Punere pe piedestal a literaturii române vechi. Uciderea ideii de literatură. Cele mai multe critici s-au străduit să demonstreze că apropierea de literatură nu se face prin vizitarea unor moaște, mai ales pentru generațiile care vin.
Coordonatorii propunerii s-au apărat, spunând că școala nu este pur și simplu o experiență hedonistă, unde vii și te bucuri perpetuu de experiența învățării. Și că un pic de efort și învățare „serioasă” nu au făcut rău nimănui. Alte voci în apărarea acestei viziuni au început să facă analogii cu alte materii: nu sari în sus de bucurie când înveți tabla înmulțirii, Tabelul lui Mendeleev sau ecuații, dar trebuie să le știi sau măcar să știi că există și la ce folosesc.
În general, argumente competente și de bun simț au fost aduse și de o parte, și de alta. Într-adevăr, când ajungi să lucrezi cu studenți de anul întâi, ți-ai dori să poți avea un fond comun mai consistent, care să nu te pună în situația să explici ce s-a întâmplat în 1821 sau cine a fost cutare ori cutare revoluționar de la 1848 care mai e și scriitor. Dar, pe de altă parte, majoritatea copiilor formați de această programă nu vor ajunge studenți la Litere sau la diverse facultăți de Științe sociale. Mulți poate nici nu vor vrea să facă studii superioare, deși s-ar putea trezi mai târziu că ar fi fost mai înțelept să urmeze o facultate în loc să-și inventeze la repezeală o diplomă pe CV-ul de ministru. Cei mai mulți nu vor păstra decât amintirea vagă a unor găuri negre în locul orelor de română. Puțini vor învăța câte ceva pentru că „e materie de bac”.
Toate argumentele evocate mai sus, pro sau contra, pornesc de la intenții și obiective legitime: interesul elevului și al profesorului, soarta literaturii și apropierea ea de public.
Programa de literatură română nu este singura care pune probleme. Nici istoria nu e scutită de ele. Și acolo, ajungi să te întrebi de multe ori cum anume îmbini nevoia de cultivare a unui bagaj de cultură istorică minim cu imperativul relevanței pentru elevul anilor 2020-2030. Și cum anume construiești un asemenea bagaj fără să-l simplifici până la cea mai teribilă caricatură naționalistă, unde singurele elemente structurante ar putea rămâne, după ce se uită restul, „strămoșii noștri dacii”, „visul de aur al românilor”, „limba noastră-i o comoară”, „luceafărul poeziei românești”, câteva sintagme-clișeu învățate pe de rost, fără niciun exercițiu critic, fără alt obiectiv decât cel strict didactic, pe care se lipesc după aceea atât de ușor conturile de TikTok dacopate, conspiraționiste, ortodoxiste, adevărurile alternative, asaltul asupra realului.
Iar la acest nivel, discuția despre programe școlare nu mai e o chestiune tehnică între persoane avizate și bine intenționate, ci o radiografie a felului în care clasa politică ajunge să decidă ce e bine să-i învețe pe tineri despre cum să gândească despre ei. Or, obsesia identitară induce o anumită lene cognitivă, tradusă într-un reflex de externalizare a eșecurilor, inventate sau reale (sociologul Gérald Bronner oferă explicații pasionante ale acestui mecanism în spațiul francez): dacă tinerii par că „nu-și mai iubesc țara”, e vina școlii; dacă școala nu funcționează, e vina „globaliștilor”; dacă democrația e exsanguă, e vina „străinilor care ne vor slabi”. Fantasmele funcționează mai bine decât realitatea, pentru că sunt variante cognitive facile.
De aceea, miza nu este dacă elevul de clasa a noua va ști cine a fost Dosoftei sau Nicolae Filimon – ce au unii cu Ciocoii vechi și noi nu se înțelege, e atât de contemporan, că ar trebui asimilat brandului de țară. Ci dacă va fi făcut să creadă că trecutul e fie inutil (pentru că nu prezintă relevanță, la cum e introdus de programă), fie o bază mitologică mai degrabă decât o invitație la analiză și reflecție asupra stării prezentului și proiectelor de viitor.
Cui folosește această versiune de identitate națională într-o democrație amenințată cu extincția? O identitate construită pe hagiografii literare și pe mitologie istorică nu produce cetățeni, ci adepți. Nu favorizează gândirea critică, ci reflexul de a căuta inamici și sfinți patroni protectori. Iar acest reflex e valorificat politic de orice actor dispus să transforme disconfortul social în capital electoral. La un an de la anularea alegerilor, explicată insuficient de altfel, prin îndepărtarea pericolului propagandistic rusesc, clasa politică propune instrumente din ce în ce mai adaptate exact pentru metabolizarea autoritarismului șovin și a unor obsesii identitare. Dar Academia română ne liniștește: e naționalism bun, nu de „exagerare”. Așa cum mita poate fi „de supraviețuire”.
