De același autor
Pe 23 mai, președintele Italiei, Sergio Mattarella, l-a desemnat pe juristul Giuseppe Conte, un nou venit în politică, dar apropiat al Mișării 5 Stele (M5S), să formeze noul guvern, rezultat al unei coaliții între Liga Nordului (formațiune purtătoare a unui puternic discurs naționalist și xenofob) și M5S. Misiunea lui Conte (deja acuzat în presă că și-ar fi cosmetizat o parte din studii în CV) s-a oprit însă înainte de a începe. Duminică, 27 mai, Giuseppe Conte și-a predat, după o întrevedere de o oră cu șeful statului, mandatul de președinte al Consiliului de Miniștri. Mărul discordiei pare a fi fost nominalizarea pentru Ministerul Finanțelor. Paolo Savona, un reputat economist în vârstă de 82 de ani, nu ar fi fost la primul post într-un fotoliu ministerial. În urmă cu 25 de ani, între 1993 și 1994, Savona a ocupat fotoliul de ministru al Industriei în Guvernul Carlo Ciampi. La vremea respectivă, Carlo Ciampi, el însuși nou venit în politica italiană, fost guvernator al Băncii Centrale italiene, a format un guvern de tehnocrați care au primit ca mandat scoaterea Italiei din profunda criză politică și economică, pe fondul uriașelor scandaluri de corupție revelate de acțiunea Mâini curate, precum și deschiderea drumului spre moneda unică. Potrivit analizelor publicate săptămâna trecută în presa italiană imediat după nominalizarea sa, Savona a devenit de atunci un critic din ce în ce mai sever al sistemului euro și al rolului jucat de Germania în interiorul UE, fiind o voce reprezentativă pentru un discurs câștigător în alegerile din primăvara acestui an.
În urmă cu aproape trei luni, pe 4 martie, coaliția de centru-dreapta (care reunește formațiuni naționaliste precum Forza Italia a lui Silvio Berlusconi, Liga Nordului, condusă de Matteo Salvini, Frații Italiei sau Noi cu Italia) a câștigat 37% din voturi, iar partidul populist Mișcarea 5 Stele - 32,7%. Cum niciuna dintre cele două formațiuni/coaliții nu avea suficiente voturi pentru a forma independent un cabinet, Italia stă de trei luni în așteptarea formării unui cabinet.
Situația este atipică până și pentru Republica Italiană, familiarizată cu instabilitatea guvernamentală extremă încă de la intrarea în vigoare a Constituției postbelice, la 1 ianuarie 1948. Una dintre reformele electorale notabile care au limitat instabilitatea guvernamentală - subliniată însă și de rolul slab acordat în Constituție Executivului în beneficiul Parlamentului – s-a produs odată cu modificarea sistemului electoral în 1993. Modul de scrutin introdus atunci, 75% majoritar și 25% proporțional, a produs o modificare substanțială a sistemului politic și a coincis cu operațiunea de mare amploare antimafie Mâini curate, care a bulversat clasa politică italiană.
Una dintre marile mize ale discursului din campania electorală care a precedat alegerile de anul acesta a fost clivajul proeuropeni-eurosceptici, comun mai tuturor statelor membre. Italia face parte din nucleul fondator al UE, este membră a zonei euro, dar este, în același timp, unul dintre vechile state europene puternic lovite de criza economică. Neîncrederea crescândă a italienilor în capacitatea instituțiilor europene și în clasa politică tradițională a condus spre votul din 4 martie 2018. Lansată în 2009 de Beppe Grillo, star media și comic cu o mare popularitate în Italia, M5S câștigase deja la alegerile din 2013 aproape 25% din locurile la Camera Deputaților. De atunci, M5S a depus eforturi vizibile pentru legitimarea sa ca actor politic viabil. În 2013, fondatorul mișcării nu a candidat pentru Parlament, respectând statutul formațiunii sale care interzice acest lucru membrilor cu condamnări penale. În septembrie 2017, Beppe Grillo și-a anunțat retragerea, în pregătirea unei campanii electorale pe care noul lider al mișcării, Luigi di Mario (31 de ani), a gândit-o în direcția unei profesionalizări a politicii practicate de aceasta. După cum remarcau comentatorii, M5S dă semnale că ar dori să fie „luată în serios“. Pe listele din acest an s-au regăsit universitari, cercetători, personalități menite să confere un aer de respectabilitate și să instituționalizeze, într-un sens, acest partid construit și lansat tocmai cu un discurs antiinstituțional și eurosceptic.
Discursul eurosceptic al lui Paolo Savona nu este, așadar, nici izolat și nici nou. O bună parte a campaniei Ligii Nordului și a celorlalți parteneri din coaliția de centru-dreapta s-a structurat în jurul anatemizării Germaniei și a rolului jucat de aceasta în adâncirea crizei economice din Italia, una dintre măsurile propuse cu insistență fiind ieșirea din zona euro.
Nominalizarea sa a depășit, însă, se pare, cadrul convenit de Giuseppe Conte cu președintele Sergio Mattarella, care a declarat că alegerea unei persoane care se opune sistemului euro în fruntea Ministerului Finanțelor ar fi pus sub semnul întrebării „alegerea de a face parte din euro, fundamentală pentru țara noastră și pentru viitorul ei“ și nu a exclus categoric posibilitatea organizării unor alegeri anticipate, în cazul unui eșec viitor în formarea unui cabinet. La motivația oficială s-ar adăuga, potrivit comentatorilor, aceea că, dat fiind profilul profesional modest și politic inexistent al lui Giuseppe Conte, mandatul real ar fi fost exercitat de Paolo Savona, personalitate cu mult mai multă influență și greutate în mediul politic și economic italian. //
