De același autor
Furtuna stârnită de publicarea documentarului Recorder a servit, indirect, și ca un nou indicator al compromisurilor, servituților și complicităților de pe scena politică și, mai ales, din culisele acesteia. USL (PSD și o parte din PNL) a ales să sară în apărarea piramidei de corupție și de aservire la a cărei proiectare și construcție a participat și de pe urma căreia a beneficiat clientela transpartinică. AUR a acuzat USR de malversațiuni chipurile îndreptate împotriva unei justiții „independente”.
Pentru AUR poate fi o alegere strategică, date fiind consecințele politice încă insuficient analizate și calculate ale scrutinului din 7 decembrie pentru Primăria Bucureștiului. Votanții „suveraniști” radicalizați cresc în pondere nu numai în țară, dar și în București. Clasată a doua, e drept, la mare distanță de câștigătorul liberal, candidata susținută de AUR a reușit să obțină un rezultat mai bun decât PSD, deși acesta fusese creditat în multe din sondaje cu șansele cele mai promițătoare de câștig. USR a confirmat incapacitatea de a-și mobiliza vechiul electorat bucureștean, ceea ce indică un declin general al formațiunii.
Evident, alegerile din București nu sunt automat reprezentative pentru situația la nivel național. Nu în distribuția voturilor trebuie căutate indicii viabile pentru dinamica jocurilor politice, ci mai degrabă în agitația actorilor politici după anunțarea rezultatelor, precum și în poziționarea altor figuri importante din arhitectura instituțională a regimului nostru politic.
Iar cea mai preocupantă tendință este constanta creștere a curentului generic dominat de AUR, care capitalizează cu grijă toate erorile coaliției de guvernare, toate costurile sociale ale tăierilor bugetare din acest an, toate mai micile și mai marile catastrofe de infrastructură sau dezechilibre economice pe care actualul guvern le primește moștenire de la precedentele. AUR se pregătește din ce în ce mai entuziast de guvernare, cel mai târziu în 2028. PSD încearcă aceeași strategie, dar e foarte limpede că, în pofida imensei mașinării de propagandă și mai ales a vastei rețele de influență și clientelism din teritoriu pe care o cultivă de 35 de ani, este în pierdere de viteză. Același element de continuitate pe care a pedalat cu succes atâta vreme pentru a controla resursele, pentru a canaliza beneficiile marelui sistem oligarhic și extractiv și pentru a-și construi o impunitate pentru toate anotimpurile acționează acum ca balast. La PNL, formal lucrurile stau mai bine, liberalii își pot petici un pic reputația cu victoria lui Ciprian Ciucu la București. De altfel, anumite analize la cald, imediat după anunțarea rezultatelor, corelau câștigarea primăriei cu „un vot de încredere dat Guvernului Bolojan”, afirmație greu de susținut măcar și numai pentru că votul bucureștenilor pare a fi fost animat mai puțin de încrederea în PNL și mai mult de teama de AUR.
Așa încât, la o primă privire, numai AUR e în reală creștere: și se încălzește pe margine. A avut o politică mult mai inteligentă decât așa-zisa „dreaptă”, care nu a fost în stare să stabilească un candidat unic; pusă în fața unei candidaturi aproape nesolicitate (dacă e să interpretăm declarațiile din timpul campaniei), dar cu șanse mari de tracțiune și pentru partid, AUR a decis, pragmatic, să transforme o situație nu foarte măgulitoare într-un avantaj mediatic și politic, fructificat într-un mediu online propice, unde bulele se consolidează, spiralele conspiraționiste se viralizează, iar uzinele de troli și boți de pe TikTok parazitează un corp electoral vulnerabil și credul.
Un ajutor neașteptat – și, încă sperăm, involuntar, deși ignoranța nu e o scuză în acest caz – vine de la președinte, care pare că nu scapă nicio ocazie să facă declarații sau gesturi politice cu dedicație pentru AUR. Într-un interviu difuzat pe 13 decembrie, președintele găsea naționalismul „legitim”, atâta vreme cât nu e alimentat de „propaganda rusească”. Declarația este problematică dintr-o mulțime de motive, toate, extrem de îngrijorătoare, începând cu campania din ce în ce mai insistentă de normalizare a unui „naționalism bun” în contrapartidă cu „naționalismul de exagerare” (formulă avansată recent de președintele Academiei).
Aflat în exil la Paris, Nicolae Bălcescu scria în 1851 Manualul bunului român, o traducere adaptată după o scriere similară a republicanului francez Charles Renouvier, din 1848. În cele 15 pagini ale acestui scurt ghid, aflăm despre drepturile și datoriile cetățeanului (român), despre libertăți și suveranitate, despre vot și republica democratică. Ar merita citit nu numai de elevii clasei a noua, ci și de echipa de la Cotroceni.
O minimă și sănătoasă prudență educată de experiență ar trebui să ne învețe, în plus, că, în 10 ani și mai bine de război hibrid rusesc cu Europa, naționalismul a fost conceptul și instrumentul predilect de propagandă, declinat într-o mie de variante colorate local. Să acreditezi, ca șef al statului, ideea că există o formă legitimă și bună de naționalism nu e foarte departe de a „acorda o șansă AUR-ului”. Și, prin AUR, altora.
