Misiunea imposibilă a PDL

PDL se confruntă cu o misiune imposibilă: să se recompună ca partid de opoziție credibil, în condițiile unei lupte oricum extrem de inegale cu un regim din ce în ce mai discreționar.

Sâmbătă, 30 iunie, a avut loc Convenția Na­țională Extraordinară a PDL, reunită pentru alegerea unei noi conduceri. Fără prea multe surprize - Vasile Blaga a fost singurul can­di­dat pentru funcția de pre­ședinte - și cu un mesaj pe măsură - campania electorală începe pe 1 iulie, la ora 15 -, evenimentul în sine lasă să plutească în urma lui un ma­re semn de întrebare: mai avem, oare, opoziție?

Cum de la instalarea Gu­ver­nului Ponta experimentăm o situație fără precedent în ul­timii 20 de ani ai post­co­mu­nismului - și spun 20, pentru că ea are un echivalent în caracterul discreționar al puterii din ‘90-’91 -, întrebarea devine cu atât mai presantă, cu cât parlamentul pare să se în­drepte cu pași hotărâți spre modelul Marii Adu­nări Naționale. Ar fi însă prea simplu să aruncăm responsabilitatea degringoladei în care a intrat democrația românească, atâta câ­tă exista, exclusiv în spatele USL. Nu tre­buie uitat că una dintre marile responsabilități ale PDL este aceea de a fi selectat, tolerat și promovat în rândurile sale oameni corupți, cadre vechi de partid - comunist -, lideri lo­cali în eterne stări de confuzie cu legea, pro­filuri politice abuzive, primari cu dosare pe­na­le. Sau, pur și simplu, de a fi acceptat membri de vază aflați la a patra, a cincea destinație politică. Cu asemenea deficiențe, semnalate de-a lungul timpului nu numai de co­men­ta­tori exteriori partidului, dar - mai important - de câteva voci din interiorul său, dintre care puțini se regăsesc astăzi în proaspăt aleasa conducere, fostul partid de guvernământ a pregătit, în fapt, cu multă aplicație, situația supr­a­rea­lis­tă în care guvernul lui Vic­tor Ponta ne împinge cu sârg mai departe în fiecare zi.

La Convenția Națională din mai 2011, principala critică formulată de câ­teva voci izolate din partid viza în mare mă­sură politica de cadre practicată la vârful for­mațiunii, dar mai cu seamă în teritoriu, acolo unde PDL ar fi trebuit să proiecteze adevărata strategie de reformare și de reorientare a dis­cursului și politicilor locale.

Calculul a fost dublu greșit, iar decontul s-a pro­dus mult mai devreme decât anticipaseră - dacă o făcuseră - liderii partidului. Prima eta­pă a fost și cea mai usturătoare, pentru că a însemnat ieșirea pe ușa din dos a gu­ver­nării. Cu un discurs duplicitar - pe de o parte, adoptând, în septembrie 2011, un Cod etic me­nit să facă un soi de curățenie în partid, iar, pe de altă parte, menținând la vârful par­tidului oameni care încarnau exact contrariul -, PDL a menajat și a încurajat profilul politic „tolerabil“ al parlamentarului mercenar. Si­tuația nu este, evident, una nouă și are, în plus, un echivalent usturător la nivelul ad­ministrației locale. Ambiguitatea morală, lipsa de direcție doctrinară, bricolajele în com­po­ziția majorității, atât la Senat, cât și la Camera Deputaților, toate au conturat, puțin câte pu­țin, noua specie de parlamentar român, mer­cenarul politic perfect, fără mustrări de conș­tiință - pe care, în genere, cu puține excepții, nu o are -, adjudecat întotdeauna de cine dă mai mult. PDL nu este inventatorul acestei aberații cu pretenții democratice, dar a con­tribuit cu siguranță la consolidarea sa. Or, ce­ea ce s-a întâmplat la căderea Guvernului Un­gureanu a fost recolta strânsă cu ambele mâini de USL din semințele vicioase semănate de PDL și, coborând în timp, și de regimul Năstase. Majoritatea parlamentară pe care se bate acum atâta monedă este profund ile­gi­timă, în sensul democratic al termenului, pen­tru că nu mai reflectă în niciun fel - și de mult - dorința sau expresia electoratului, ci puterea de cumpărare mai mare a USL.

A doua etapă a înfrângerii a devenit evident vizibilă la alegerile locale, unde s-a răzbunat o altă dominantă a politicii PDL, anume po­li­tizarea administrației publice locale. Deja im­pregnate de logica acestui tip de selecție, structurile locale au reduplicat la nivelul lor fenomenul deja produs în parlament în mo­mentul moțiunii de cenzură, cu greutatea suplimentară a legitimității votului.

PDL se confruntă cu o misiune imposibilă: să se recompună ca partid de opoziție credibil, în condițiile unei lupte oricum extrem de ine­gale cu un regim din ce în ce mai dis­cre­ționar. Vasile Blaga nu pare, din această pers­pectivă, a fi soluția. În garnitura de vice­pre­ședinți, alături de câteva nume noi - Cristian Preda ar fi prezența cea mai notabilă -, se re­găsesc fie vechi combatanți, fie mari perdanți în alegerile locale. Alte nume, cum ar fi Mo­nica Macovei, nu au fost cooptate în noua conducere, fapt de asemenea semnificativ. Devine cu atât mai greu de explicat criteriul alegerii noii conduceri, cu cât schimbarea de echipă s-a produs tocmai în siajul eșecului de la începutul lui iunie. Îndemnul lui Vasile Bla­ga de a începe campania de acum, pe lângă caracterul bombastic-mobilizator ușor ridicol, e necredibil tocmai pentru că sună ca o scuză neîndemânatică: am condus prost campania pentru locale pentru că nu am avut timp să o fac așa cum mi-aș fi dorit. E greu de imaginat cum se va putea fie și pierde onorabil bătălia legislativă din toamnă folosind un asemenea discurs. //