Președintele față în față cu criza și strategiile de evitare

Ne pregătim de un nou ciclu de instabilitate în lunga criză politică declanșată în decembrie 2024 de anularea alegerilor prezidențiale. În momentul redactării acestui text, niciun scenariu din cele dezbătute în ultimele zile/săptămâni nu a fost într-un fel clarificat. În toate însă, instituția prezidențială este chemată să-și definească poziția și opțiunile.

Interviul acordat lui Sebastian Zachmann pe 16 aprilie nu a dat răspunsuri clare legate de soluțiile avute în vedere, dar tocmai caracterul aparent ezitant și, nu în ultimul rând, absența unei rigori discursive (formule vagi, inexacte sau uneori chiar incorecte din perspectivă politică și instituțională) sunt în sine un răspuns articulat pe două linii dominante.

Prima este cea a identificării vagi a partenerilor pe care președintele îi are aparent în vedere atunci când reflectează la criză. Deși ne confruntăm cu un diferend în cadrul coaliției formate din partide politice, domnul Dan preferă să vorbească de o „situație socială”, și ea definită imprecis, ca rezultantă a diverselor tabere de „susținători”, ca și când conflictul din coaliție ar fi generat exclusiv de „emoțiile” unora sau altora dintre membrii unei galerii. Opunând propria vocație rațională acestor colecții de opinii în mod structural greșite, pentru că sunt emoționale, președintele descalifică implicit justețea oricăror puncte de vedere diferite. Dar reușește mai mult decât atât: deplasează atenția asupra opiniei publice, evitând în acest fel o discuție directă despre actorii principali, adică partidele și liderii lor.

Această deplasare a responsabilității este, deocamdată, că ne place sau nu, linia dominantă a strategiei prezidențiale. Este un procedeu comod pentru conturarea unei poziții mai clare, la adăpostul mantalei de „mediator”, când se referă la tranșarea conflictului real, dar în același timp paternalist când descalifică protestele publice ca afective: cetățenii sunt dominați de pasiuni resentimentare, taberele sunt polarizate afectiv, actorii politici sunt împinși de presiunea publică, iar președintele își rezervă un rol lucid, informat, superior emoției generale: o dominație a celor care știu și înțeleg, în contrast cu cetățenii captivi ai necunoașterii, ai resentimentelor și afectelor.

Președintele a utilizat o strategie similară în chestiunea numirilor din Justiție, constatând la sfârșit că noile figuri reflectă „un nivel aproape de optim”, un numitor comun al breslei pe care o cunoaște, pentru că a vorbit cu zeci de procurori. Formula este plină de implicații și reușește să dizolve o chestiune politică și instituțională, care ține de încredere publică, independență simbolică și standard democratic, într-un verbiaj managerial optimizat, aseptic și defensiv.

Un al doilea aspect este cel ideologic: am fost informați, din nou, că există o confruntare ba între stânga și dreapta, ba între conservatori și reformiști. Una dintre problemele scenei politice românești este că aceste două clivaje traduc narațiuni și acțiuni politice diferite (în care, de altminteri, stânga reală e rareori prezentă). Dacă la el se adaugă și al treilea, „prooccidentali” versus „antioccidentali”, chestiunea devine și mai complicată. Conceptul de „Occident” este el însuși, de multă vreme, dar în mod galopant în ultimii ani, identificat din ce în ce mai puțin cu valorile democratice și din ce în ce mai mult cu o hegemonie imperială americană MAGA, iar dacă președintele nu ține eventual pasul cu aceste modificări radicale ale conceptului, se poate presupune că cei care-l consiliază știu bine și aleg să adopte noua direcție.

Democrația e un termen, de altminteri, din ce în ce mai puțin folosit în limbajul politic curent, iar comunicarea publică prezidențială nu face excepție. Pe de altă parte, este o poziție extrem de coerentă cu ceea ce putem observa în politica europeană și în cea adoptată de România în ultimul an, care indică mai degrabă direcția eurosceptică a unei „Europe a națiunilor” decât pe aceea a unui europeism robust. România s-a alăturat grupului de state care au cerut revizuirea urgentă a calendarului tranziției energetice europene, într-o companie politică deloc neutră: Ungaria orbanistă, Slovacia, Polonia, Cehia și alte guverne preocupate tot mai mult de formule suveraniste și de contestarea centrului comunitar.

Utilizarea formulei „prooccidental” ajunge să însemne simpla apartenență formală la UE și NATO, într-o lume unde aceste două direcții au început să însemne, în mod limpede, lucruri extrem de diferite. În această accepțiune minimală, poți fi perfect proeuropean și simultan adept al excepțiilor permanente, al amânărilor, al negocierii fiecărei obligații comune, ceea ce în contextul actual seamănă mai mult cu încetinirea unei Europe puternice, obiectiv care figurează explicit în Strategia de politică externă a administrației americane.

La fel de grăitoare este și raportarea la PSD. Nicușor Dan spune că PSD este conservator, dar nu antioccidental. Afirmația poate fi exactă în registru formal, însă e în mod evident incompletă, ca să nu spunem înșelătoare. Dacă principalul criteriu de evaluare al unui partid devine poziționarea sa declarativ-oportunistă, atunci clientelismul, cultura instituțională, rezistența la reformă, practicile administrative devin chestiuni secundare. În felul acesta, și regimul lui Viktor Orbán era prooccidental.