De același autor
De trei decenii, PSD reușește să pretindă că este european și să fie în mod activ autohtonist, să spună că e social-democrat și „progresist” și să acționeze public în linie tradiționalist-conservatoare. Recenta modificare de etichetă – renunțarea la termenul „progresist” și revendicarea „valorilor naționale și tradiționale” – nu face decât să oficializeze ceea ce partidul reprezintă în mod real, cel puțin în segmentul care i-a asigurat, până nu de mult, succesul electoral și perenitatea în teritoriu: coabitarea fructuoasă cu cele două mari rețete de succes electoral, autohtonismul și tradiționalismul religios ascunse sub eticheta mult mai sortabilă în Europa anilor 2000 a social-democrației.
Sunt deja biblioteci întregi de studii academice, articole, cărți și teze de doctorat care au documentat, au cercetat și au demonstrat pe segmente semnificative incongruența dintre cele două fețe ale PSD. Mediatic, semnalul a fost sintetizat de campania la prezidențiale a lui Victor Ponta, care a umplut spațiul public cu mesaje și reprezentări grafice autohtoniste, reunite sub sloganul „Mândri că suntem români”. Spiritul organizațiilor din teritoriu s-a contopit atunci cu mesajul de la centru, în ceea ce părea a fi o victorie sigură. PSD urma să reocupe, în fine, și Cotroceniul. A urmat ceea ce se știe.
Etapa a doua, pentru a repara ceea ce părea a fi o eroare mai degrabă de distribuție a rolurilor decât de strategie, s-a accelerat în anul următor, odată cu un eveniment care a scos din adormire narațiunea național-ceaușistă. Moartea la 65 de ani a lui Corneliu Vadim Tudor, creatorul Partidului România Mare, a resuscitat un potențial neglijat după ce figuri promițătoare ale tineretului peremist își abandonaseră părintele fondator și trecuseră la PSD. În 2007, de exemplu, când Lia Olguța Vasilescu își anunța demisia din PRM, prestația publică și temele lui Vadim Tudor erau haine vetuste pentru noua față a României în Uniunea Europeană. Opt-nouă ani mai târziu, vântul își schimbase direcția. Nu numai în România, unde se agita deja proiectul strângerii de semnături pentru referendumul solicitat de Coaliția pentru familie, ci și în Europa, unde normalizarea discursului de extremă dreaptă a căpătat impulsuri semnificative pe fondul marii crize a refugiaților declanșate de războiul din Siria. În septembrie 2015, criza europeană a migranților și războiul din Siria țineau capul de afiș al Adunării Generale ONU de la New York, iar Ungaria era explicit dată ca exemplu negativ. Un an mai târziu, englezii votează Brexit în iunie, Donald Trump este ales în noiembrie la Casa Albă, iar normalizarea tematicilor reacționare capătă un impuls nou.
Pentru PSD a urmat o etapă de consolidare a discursului, iar rețeta a rodit în teritoriu. Localele și legislativele au confirmat decizia și i-au dat aripile rețelelor sociale, pe măsură ce tehnicile de manipulare digitală s-au perfecționat.
Acum, PSD declară prin vocea președintelui în exercițiu, Sorin Grindeanu, că PSD va abandona oficial eticheta de „progresist”. Anunțul a venit în preajma Congresului Partidului Socialiștilor Europeni (PES), desfășurat în 16-18 octombrie la Amsterdam, unde Sorin Grindeanu a condus o delegație a PSD. Membri de orientare social-democrată, cum este Victor Negrescu, au participat și ei (unii fiind și aleși în structuri executive).
În timp ce în Olanda reprezentanții PSD vorbesc despre „Europa socială” și despre nevoia unui buget european orientat spre cetățeni, acasă, partidul său elimină din statut termenul „progresist” și reiterează fidelitatea față de „valorile naționale, religioase și tradiționale”. PSD pare a vira spre un soi de creștinism social, dar puternic autohtonist; rămâne afiliat la o familie politică europeană care își revendică egalitatea, secularismul și diversitatea, dar comunică, în plan intern, o agendă identitară conservatoare, cu reflexe confesionale.
Nici această incongruență nu este nouă. După încheierea epocii Ion Iliescu, care a pornit la drum în 1989-1990 ca un socialist ateu asumat (și a pierdut alegerile din 1996 în fața unui candidat a cărui lovitură de grație a fost întrebarea „credeți în Dumnezeu, domnule Iliescu?”), PSD și-a construit legitimitatea mai puțin pe ideologie și mai mult pe rețele, loialități și simboluri. În lipsa unei gândiri sociale coerente, partidul a folosit Biserica Ortodoxă Română (BOR) ca reper moral și ca garant de stabilitate. În campanii, ierarhii au fost prezenți la inaugurări de sedii și la tăieri de panglici, au făcut propagandă activă în biserici și au primit în schimb bani, influență și, în cazuri de abuzuri documentate de presă și mai rar recunoscute în Justiție, impunitate.
Colaborarea tacită cu BOR a început să se clatine deja în 2020, pandemia și antivaccinismul au accelerat o reorientare a unor importanți ierarhi către AUR și, mai nou, către Călin Georgescu. Tentativa actuală de schimbare a brandului poate oare să deplaseze din nou electoratul către PSD? Dezinhibarea discursului de extremă dreaptă a atins cote fără precedent în lume după Al Doilea Război Mondial, iar outing-ul PSD pare că e reacția întârziată a unui partid deja prea osificat, în pierdere masivă de viteză și de electorat, incapabil să capitalizeze voturi deja recuperate abil și eficient de AUR, SOS sau POT.
