Dimineața, ca lașii

 nu de către președinte însuși, care, se pare, nici nu se întorsese din weekend de la Sibiu, ci prin intermediul purtătorului de cuvânt, imediat după ce Liviu Dragnea și Călin Popescu Tăriceanu și-au intensificat amenințările cu suspendarea.  Klaus Iohannis se profilează în acest moment ca un personaj care nu-și asumă deciziile incomode și care se lasă intimidat de presiunile adversarilor politici. Pare lipsit de curaj – dar și de inteligență politică.

Cei care au sperat, cu bună credință, că președintele are un plan pentru a contracara Blitzkrieg-ul PSD-ALDE împotriva statului de drept și a democrației vor constata că speranțele lor au fost înșelate. Dacă președintele avea un plan, el trebuia anunțat concomitent cu decizia de revocare, pentru a transmite mesajul că, deși nu poate evita aplicarea deciziei CCR 358/2018, oricât ar fi de infamă, nu numai că nu se lasă învins de „sistemul ticăloșit”, cum s-a lăsat Emil Constantinescu (altă speranță înșelată a electoratului anti-PSD), ci a gândit și modalități de contracarare a acestuia – un referendum pe tema independenței justiției, un grup de lucru pentru elaborarea unui program în acest sens, sau chiar o mișcare civică de apărare a statului de drept. Momentul însă, ca și impactul, a fost ratat, iar domnul Iohannis a renunțat să fie liderul rezistenței anti-PSD, îndemnându-ne să ne întrebăm cât de convins a fost el însuși când a pozat în  adversar al lui Liviu Dragnea. Valul de critici revărsat imediat pe pagina sa de Facebook confirmă imensa dezamăgire pe care a generat-o. Ar fi putut măcar să ceară CCR o explicitare a deciziei din 30 mai, care cuprinde o serie de elemente dubioase din punct de vedere constituțional, și abia apoi să fi emis decretul de revocare. În felul acesta însă, domnul Iohannis a cedat fără luptă și a legitimat nefericita decizie 358/2018 în toate aspectele sale, inclusiv privind transformarea procurorilor în „agenți guvernamentali”.   Argumentul i-a fost servit direct de însăși Laura Codruța Kővesi, care i-a mai amintit amnezicului de la Cotroceni că cererea de revocare a fost avizată negativ de CSM pentru că se baza argumente false și pe „date nereale”. 

În loc de justificare și de plan de contratac, am primit de la domnul Iohannis, în lectura Mădălinei Dobrovolschi,  o serie de deziderate pioase și platitudini privind necesitatea continuării luptei anticorupție și a activității DNA, indiferent de numele procurorului-șef, pentru că, ce să vezi, a aflat și domnul inspector școlar de la președinție că  „deturnarea resurselor publice și blocarea luptei anticorupție se traduce prin lipsa de spitale, școli, autostrăzi, administrație publică eficientă.” Și prin compromiterea democrației, am adăuga.

Nefericita purtătoare de cuvânt a încercat să explice că președintele era obligat să aplice decizia CCR, care stipulează că „președintele urmează să emită decretul de revocare”. De acord, dar acest lucru era știut de la bun început. Faptul că domnul Iohannis a amânat emiterea decretului a fost interpretată de susținătorii săi și ai statului de drept ca un timp de gândire pentru a pune la punct un plan de contracarare a tăvălugului psd-ist asupra justiției și democrației, nu doar pentru a le da ocazia liderilor PSD și ALDE să se înfurie și să-i arate pisica suspendării și a reluării scandalului privind restituirea chiriei pentru casa pierdută în instanță.  Un timing mai prost nici nu se putea, drept care semnele de întrebare cu privire la inteligența politică a domnului Iohannis și a staff-ului său se ridică din nou, cu dureroasă pregnanță.  Mai inteligent a reacționat liderul USR Dan Barna, care a evitat să-l critice direct pe președinte, dar a amintit gravitatea situației și necesitatea unor acțiuni concrete, ca referendumul pe justiție și inițiativa USR „fără penali în funcții publice”. Iată deci că idei erau, dar domnului Iohannis nu i-au trebuit. USR și partidul lui Dacian Cioloș i-au cerut apoi imediat președintelui să organizeze un referendum pe tema justiției, ceea ce, în termeni politici, înseamnă că inițiativa va fi fost a lor, nu a președintelui Iohannis, rămas încă mut la ora la care scriem.

Nu știu dacă și-a dat seama, dar șansele sale de a fi reales președinte în 2019 tocmai au scăzut drastic. Nu cred că domnul Iohannis nu a luat în calcul această scădere. Poate că se gândește în continuare că opoziția la PSD oricum nu are alt candidat viabil la președinție, deci ar fi constrânsă să-l voteze pe el ca pe un rău mai mic. Sau poate că a abandonat orice speranță de a fi reales, pentru că viitoare campanie ar fi însemnat o luptă dură cu adversari fără scrupule, preferând liniștea și comoditatea unui rest de mandat fără probleme și perspectiva unei indemnizații de fost președinte, cu vila, secretară și SPP-ist. Să nu ne mirăm dacă domnul Iohannis a rămas la nivelul aspirațional al unui primar de provincie, pentru că inițiative de om de stat oricum nu a avut de când a ajuns la Cotroceni. Doar în februarie 2017 a depășit așteptările, fiind recompensat cu un val de sprijin popular, pentru a se retrage apoi într-o penibilă inactivitate, întreruptă de câteva declarații cu valoare pur retorică, după cum s-a văzut.

Practic vorbind, electoratul  anti-PSD are acum nevoie de un candidat autentic, competent, fără vulnerabilități, carismatic și dispus să se lupte cu „ciuma roșie”; un candidat a cărui prestație să-l determine în cele din urmă pe Klaus Iohannis să se retragă din cursa pentru al doilea mandat, pentru a nu fragmenta votul anti-PSD în primul tur al prezidențialelor. Este un demers foarte dificil, care cere curaj din partea opoziției politice, PNL și USR, care ar trebuie să se delimiteze de domnul Iohannis. De altfel, parlamentarii USR au și început acest proces. Pentru PNL, partidul domnului Iohannis, e mai greu, dar la fel de necesar. Poate că societatea civilă ar putea genera un contracandidat și o mișcare de sprijin, dacă ar fi ceva mai bine structurată și organizată. În tot cazul, Klaus Iohannis nu o mai reprezintă, dacă a reprezentat-o vreodată cu adevărat – că doar și-a început cariera sub umbrela GRIVCO și la SRI a numit un politician care și-a început cariera politică în partidul lui Dan Voiculescu și și-a continuat-o în USL.

Se cuvine să spunem un cuvânt și despre „obiectul ” decretului de revocare, Laura Codruța Kővesi, al cărei scurt discurs după emiterea acestui act contrastează cu lașitatea președintelui ascuns Dumnezeu știe pe unde într-un moment crucial al istoriei nostre post-decembriste. Mesajul ei final  - „Corupția poate fi învinsă. Nu abandonați!” – sună mult mai viu și mai autentic decât textul fad și plin de clișee citit fără convingere azi dimineață la Cotroceni. Dar forța acestui mesaj vine din bilanțul activității DNA din ultimii șase ani, în ciuda ostilității sălbatice a politicienilor cu dosare penale. Din aceleași motive, avertismentul doamnei Kővesi cu privire la „modul brutal în care se forțează modificarea legilor penale” este credibil și face „lupta pentru apărarea societății împotriva unor infractori periculoși” tot mai necesară. Spre deosebire de Klaus Iohannis, intimidat cu ușurință de Dragnea și Tăriceanu și recompensat de Florin Iordache cu zăhărelul renunțării la procedura de suspendare, Laura Codruța Kővesi nu a cedat în fața presiunilor politice și a linșajului mediatic organizat de televiziunile aservite penalilor. A refuzat de asemenea să demisioneze, ceea ce, vedem acum, l-ar fi aranjat pe domnul Iohannis, asumându-și până la capăt misiunea cu care a fost investită. Interesant este că a preferat să rămână procuror, refuzând probabil  orice ofertă care ar fi presupus demisia din magistratură. Deducem - și sperăm -  că nu a renunțat la luptă, ci o va continua pe alte căi. Chiar și în calitate de procuror simplu doamna Kővesi rămâne un cartof fierbinte pentru establishment-ul PSD-ALDE și un spin în coasta unui sistem judiciar care ascunde și el destule cozi de topor. Din acest punct de vedere viitorul poate fi interesant. Succesorul său interimar este fosta consilieră Anca Jurma, care ar putea rămâne în funcție până când vor fi parcurse procedurile pentru numirea unu nou procuror-șef al DNA = înscrieri în procesul de selecție, propunerea ministrului justiției, avizul CSM, apoi decretul prezidențial. Apropiata vacanță judecătorească ar putea întârzia puțin procesul, dar deznodământul previzibil este același, adică locul doamnei Kővesi va fi luat de un ales al lui Tudorel Toader. 

O luptă dusă de o mână de magistrați onești și de societatea civilă mai mult decât de oamenii politici, a înregistrat astăzi o înfrângere și un recul. Perspectiva victoriei infractorilor asupra justiției este cât se poate de reală, iar soarta democrației în România cât se poate de incertă. Aceasta nu înseamnă însă că lupta pentru o cauză justă trebuie abandonată.

Tăriceanu jubilează, Iohannis slăbește ca reprezentant al Dreptei