România Regelui Mihai: câte șanse ratate ne mai putem permite

Trecerea la cele veșnice a Regelui Mihai la acest sfârșit de an atât de zbuciumat a declanșat un val de emoție pe care nimic nu-l anunța: zeci de mii de români

Rodica Culcer 19.12.2017

De același autor

 au stat zi și noapte la coadă pentru a-și lua rămas bun de la un suveran pe care mulți îl ignoraseră cât fusese în viață și pe care abia acum începeau să-l cunoască și să-l aprecieze. Iar cu aprecierea a venit și laitmotivul ultimelor două săptămâni, acela al unei imense șanse ratate, însoțit de întrebarea tot mai des repetată: cum ar fi arătat România dacă Regele Mihai nu ar fi fost forțat de comuniști să abdice și să plece în exil?

 

Merită să ne punem azi această întrebare, pentru că pe 30 decembrie 2017 se împlinesc 70 de ani de la actul abdicării forțate a Regelui Mihai. În realitate, însă, întrebarea ar trebui formulată astfel: cum ar fi arătat România dacă nu i s-ar fi impus cu de-a sila regimul comunist? Pentru că, fără comunism, nu am fi avut republică. Republica nu a fost o opțiune liber exprimată de poporul român, ci a fost rezultatul loviturii de stat date de comuniștii pe care atașamentul populației față de Rege îi încurca. Dacă Regele ar fi colaborat cu adevărat cu forțele sovietice, cum afirmă propaganda comunistă și postcomunistă, atunci el nu ar fi fost considerat un obstacol în calea acaparării puterii absolute de către regimul instalat de Armata Roșie.

 

Acum, când interviurile și discursurile Regelui au rulat fără încetare pe ecranele televizoarelor, au aflat și cei care nu știau că Majestatea Sa a fost un rege profund creștin, profund democrat, profund principial și integru - adică exact opusul liderilor comuniști. Putem spune deci că abia acum, la moartea Regelui Mihai, românii au avut prilejul să se reconecteze la adevărata lor istorie, în special la cea modernă, în care monarhia a jucat un rol esențial. Poate acum au înțeles mai mulți români că au trăit în post-adevăr nu numai în timpul regimului comunist, ci și după căderea acestuia, când comuniști vopsiți în democrați ca Ion Iliescu și Petre Roman l-au alungat pe Rege cu trupele Ministerului de Interne în 1990, probabil pentru că legitimitatea lui incontestabilă, spre deosebire de a lor, îi speria de moarte - căci Regele fusese victima, nu autorul unei lovituri de stat. Concret, șansa pe care am avut-o atunci s-a numit Regele Mihai, iar ratarea ei s-a numit Iliescu-Roman.

 

Cine crede că exagerez să evalueze calitățile umane ale conducătorilor republicii din ultimii 70 de ani. Luându-l ca reper pe Regele Mihai, să ne întrebăm care dintre succesorii săi a impresionat prin bunătate, și-a asumat rolul de șef al statului ca pe o cruce pe care este chemat s-o ducă cu demnitate și spirit de jertfă, a fost un exemplu de moralitate în viața publică și, în sfârșit, care dintre ei ar fi renunțat la putere pentru a salva de la execuție o mie de studenți aruncați de comuniști în temnițe? Răspunsul este simplu: niciunul.

 

Să-i excludem din discuție pe Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu, pentru că știm că moralitatea era incompatibilă cu comunismul, care s-a definit prin dictatura proletariatului, lupta de clasă și exterminarea opozanților politici. Ne-am fi așteptat poate la un nou tip de conducător după decembrie 1989, dar ne-am ales cu Ion Iliescu, instrument al forțelor oculte ale regimului comunist, care, în numele lor, a chemat minerii la București, a reprimat opoziția, a decretat că proprietatea privată este „un moft“, a creat o armată informală de „revoluționari“, utilizați ca trupe de șoc în momente critice de PSD și încarnările sale anterioare, și a promovat subordonarea justiției față de interesele unei clase politice corupte din naștere. Matricea de corupție și fărădelege instituită de el a formatat sistemul politic instituit după 1989; cu alte cuvinte, ce este mai rău în țară din mandatele lui se trage. A urmat Emil Constantinescu, adus la putere de un val de speranță din partea României anti-PDSR-iste, dar prea ușor dispus să capituleze în fața „sistemului“, în schimbul unei existențe prospere pe banii publici, suplimentată cu elegante sinecuri de tipul șefiei unui Institut al Levantului. Al treilea lider al republicii postcomuniste a fost însă o păcăleală și mai mare, pentru că și Traian Băsescu a făcut joc dublu, hrănind și cultivând, în spatele fațadei reformei justiției, un sistem de spoliere a banului public prin clanul Cocoș. Tot Traian Băsescu și-a distrus propriul partid, PDL, de dragul Elenei Udrea, aceeași pentru care astăzi pune umărul la distrugerea justiției. Nu ne mai mirăm deci că domnul Băsescu, devenit discipol al lui Ion Cristoiu, a preluat tezele comunisto-securiste despre Regele Mihai, atacându-l abject și disproporționat pentru o impolitețe reală comisă de Radu Duda. Mai mult, l-a adoptat și promovat, în contrapartidă cu Regele Mihai, pe Paul Lambrino, inculpat într-un proces privind fosta fermă regală Băneasa. Fără comentarii.

 

În concluzie, domnii Iliescu, Constantinescu și Băsescu nu au fost și nu sunt repere morale. Mai mult, ei au patronat o deteriorare exasperantă și progresivă a calității clasei politice, iar această deteriorare face și mai dramatică revelația pe care au avut-o românii la moartea Regelui, și anume că ar fi putut avea un conducător profund moral și principial, care punea țara deasupra interesului personal.

 

În această lumină, tripleta Dragnea-Tăriceanu-Kelemen Hunor devine inacceptabilă, iar întrebarea cea mai interesantă este acum dacă mobilizarea României anti-PSD-iste, a României Regelui Mihai, va reuși să contracareze ofensiva celor care susțin diktatul PSD-ALDE-UDMR, cum a reușit în 1996, după dispariția lui Corneliu Coposu, sau dacă energia generată de recentul moment de grație se va risipi.

 

Problema este că României anti-PSD-iste îi lipsesc deocamdată un lider și o reprezentare politică adecvată. Reinstaurarea monarhiei, la care unii speră, se poate transforma într-o capcană, pentru că nu mai suntem nici în 1866, nici în 1923, Casa Regală nu oferă un succesor de talia Regelui Mihai, iar Custodele Coroanei și consortul Radu Duda au o relație de bună colaborare cu Liviu Dragnea. Dacă modificarea Constituției în vederea reinstaurării monarhiei va fi lăsată pe mâna tripletei malefice majoritare PSD-ALDE-UDMR, este de așteptat ca aceasta să-și asigure puterea absolută sine die, urcând pe tron o marionetă decorativă, care să nu le poată bloca excesele, cum încă mai poate face președintele. Singura șansă de a salva moștenirea politică a Regelui ar fi deci ca președintele Iohannis să intre în acțiune, măcar în ceasul al doisprezecelea, și aceasta pentru că, dacă nu va reuși să mobilizeze România proeuropeană și anti-PSD-istă în 2018, partida va fi pierdută pe mulți ani de acum înainte și ne vom plânge din nou șansele ratate. La urma urmei, câte șanse ne putem permite să mai ratăm?

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2018 Revista 22