Comunismul actual. Ponta și diaspora

Venită direct din ceaușism, teza unei diaspore trădătoare și inamice, care a plecat din țară la mai bine și de acolo ne dă lecții, este definitarie pentru guvernantul comunist.

După alegerile din noiembrie 2014, V.V. Pon^­ta se mira în gura mare: cum de e posibil să creadă lumea că e comunist? Și livra în rafală argumentele pe care con­sultanții lui de mare succes i le puseseră în „message-box“: că e tânăr și abia era în liceu când a căzut co­munismul, că a fost în Pia­ța Universității în 1990, că a votat cu Rațiu și cu Crin Antonescu, că e perfect in­tegrat în europenitatea zi­lei, că ia măsuri economice incompatibile cu pre­cep­tele comuniste și tot așa. Problema lui V.V. Ponta este că aceste ar­gumente, cât or fi ele de veridice, chiar da­că aparțin biografiei sale, nu-i alcă­tuiesc portretul. Alte elemente biografice par a fi mult mai puternice în raport cu natura interioară a lui Ponta, în sensul că îi sunt mai degrabă caracteristice. Veți zi­ce că dacă mă refer la joaca de-a Che Gue­vara și Mao nu e chiar relevant, pentru că a trecut deja mult timp de-atunci și im­ber­bul de ieri s-a maturizat politic. Mie, to­tuși, îmi pare că voluptatea cu care „Micul Titulescu“ se juca ba de-a cubanul, ba de-a chinezul este mult prea grăitoare. În pozele în care poartă însemnele celor do­uă revoluții comuniste, V.V. Ponta radiază pur și simplu, e fericit, e hedonic (există un hedonism politic despre care ar trebui să vorbim mai mult), se crede undeva fă­când ceva ce-i place la nebunie, mintea sa îl plasează la granița dintre real și ima­ginație – e și aici, cu PSD-ul ăsta, dar și aco­lo, în sierele cubaneze ori în taberele revoluției culturale. Chiar dacă au trecut anii, opțiunile au rămas. Nu el lăuda, ca prim-ministru de această dată, felul în care comuniștii chinezi conduc China? Îi are ca model.

Sunt, însă, atitudini mai re­cente, de maturitate așa-zi­când, care trădează ade­vă­rata sa natură comunistă: felul în care s-a aruncat ca un prădător asupra ins­ti­tuțiilor statului, odată ce parlamentul și, mai apoi, po­porul entuziast, i le-au dat pe mână, este tipic bol­șevic; tendința de a or­ga­niza o propagandă exclusivă și fără limite; etichetarea cu vorbe grele, precum „fas­ciști“, „trădători“ a oponenților politici sau amenințarea lor direct cu temnița; tovărășia spontană, naturală cu securismul în diverse vârste ale sale; duplicitatea în relațiile internaționale (zici ca ei și faci ca tine); și, nu în ultimul rând, ura împotriva celor liberi. Căci aversiunea sa împotriva diasporei nu e altceva decât o formă de ură împotriva celor care nu sunt aici, sub puterea lui mediatică, nu sunt mani­pu­labili și nici dependenți de el. Venită di­rect din ceaușism, teza unei diaspore tră­dătoare și inamice, care a plecat din țară la mai bine și de acolo ne dă lecții, în­curcându-ne, uneori, planurile, este de­fi­ni­torie pentru guvernantul comunist. Ide­ea că românii din România, controlabili și manipulabili, ținte ale propagandei și su­puși deciziilor de la centru, știu mai bine ce îi trebuie țării are loc privilegiat în men­talul oricărui comunist.

Totul a început în pregătirea alegerilor prezidențiale. Ponta știa ce pățise Geoană: deși majoritatea românilor de acasă că­zu­seră sub focul intens al propagandei celor trei eroi ai libertății, cinstei și onoarei de atunci, Vântu-Patriciu-Voiculescu, ro­mâ­nii din afară au fost imuni. Au votat altfel și au stabilit rezultatul final. Când i-a ve­nit rândul lui Ponta să candideze, a știut că are a se teme de diaspora. Ei nu stau sub vraja Antenelor și nici sub presiunea salariului ori a pensiei de la stat. Ba dim­po­trivă, văd bine că aceste dependențe pla­sează România la coada Europei. Pe măsură ce se apropiau alegerile și Iohannis recupera din diferența inițială, pentru „echi­pa Ponta“ a devenit tot mai clar că diaspora va fi, iarăși, un jucător esențial pentru rezultatul scrutinului. Am avut de la început, din zona consultanților lui Pon­ta, informația sigură că, deliberat, va ob­strucționa votul diasporei. Între cele două tururi, Ponta a fost sfătuit să cedeze în ches­tia secțiilor de votare, să dea ordo­nanța de urgență și să deschidă secții cu duiumul, peste tot, pentru că riscul creș­terii unui „val anti-Ponta“ era foarte ma­re. Ponta a calculat singur și a decis să nu o facă. A asumat riscul. A pierdut. A pie­r­dut urât de tot. Tabăra lui Ponta nu și-a ascuns niciodată de atunci încoace ner­vo­zitatea la adresa diasporei: Olguța Vasi­les­cu i-a chemat, sarcastic, acasă, „dacă tot și-au luat țara înapoi“, și Ponta însuși a mârâit ironii gen Adrian Năstase de câte ori a avut ocazia.

În acest context trebuie citită inepția pe ca­re, la o conferință despre sărăcie, Ponta a aruncat-o spre asistență: „Avem o rea­li­tate, trei milioane din populaţia di­na­mi­că cu capacitate de muncă din România sunt în afara ţării şi nu plătesc niciun leu la sistemul social. Ştiu, se spune că tri­mit bani acasă, dar nu-i trimit la şcoli, la spitale, la drumuri, la pensii sau la şomaj. Îi trimit pe căi private, foarte bine acest lucru. Dar gândiţi-vă, dacă cei trei milioane ar cotiza cu zece euro pe lună la bugetul social al României, ar fi o contribuţie pe care am simţi-o“. Nu are rost să explic de ce ideea lui Ponta e ineptă – e evident. Ideea este și imorală, de vreme ce sume imense din banii de dru­muri se duc direct la firme de partid. Ideea e și scandaloasă politic – adică elec­torii adversarului politic sunt datori să contribuie mai mult decât cei ai primului ministru doar pentru că i-au făcut figura la prezidențiale. Dar cel mai important este că ideea e inaplicabilă, slavă Dom­nu­lui, nu tot ce-i trece prin minte lui Ponta se și poate întâmpla. Din această idee ră­mâne valabil și viu doar resentimentul care a generat-o. Un resentiment pur co­munist.