De același autor
Am intrat la Filosofie, în 1991, cu credința fermă că sunt deja filosof. Așa cum se spunea odată despre studenții de la Litere că au deja primul volum de poezie gata scris, așa și noi, proaspăt studenți, credeam deja că suntem filosofi. Și ne comportam ca atare, cu toată ireverența vârstei și cu tot entuziasmul proaspetei libertăți de după căderea comunismului.
Și atunci l-am cunoscut pe Sorel. Prietenii îi spuneau Sorel – așa citisem în „Jurnalul de la Păltiniș”. Și noi tot Sorel îi spuneam – din admirație. Nu-i spuneam Sorel când stăteam de vorbă cu el – n-am fi îndrăznit niciodată – ci doar când vorbeam despre el între noi. La fel facem și acum.
Sorel ne preda istoria logicii. Teoretic, după cărțile lui Anton Dumitriu; de fapt, după Sorel – așa că logicienii deveneau brusc metafizicieni și problemele de logică se transformau în probleme de ontologie.
Sorel era cel mai viu om lent pe care îl întâlnisem până atunci. Viața irumpea din el cu o putere colosală și cu o lentoare nesfârșită. Putea să te izbească direct în față, dar te învăluia ca un zâmbet cald. O ironie – în sensul antic. Nu e de mirare că toți vedeam în el metafizica în carne și oase. Vie, pipăibilă.
Cu Sorel am început să vorbim pe holurile facultății. Acolo și era de fapt facultatea noastră, nu în sălile de curs. Acolo și la cafenea. Proaspăt ieșiți din comunism, la orele de seminar eram tăcuți ca lebăda lui Blaga, sau insipizi, timizi, convenționali – spre disperarea profesorilor noștri, care erau de un entuziasm nebun. Nici sub tortură nu le-am fi dat un răspuns inteligent. Pe holuri însă, pe holuri era libertatea, redeveneam geniali, vorbăreți și curajoși.
Pe holuri vorbeam cu Sorel, așadar. Care cum apuca. Uneori îl împresuram, alteori reușeam să conversăm doar în doi – însă de fiecare dată convorbirile erau relatate și celorlalți. Mergeam la Sorel să ne desființeze.
Scenariul era permanent același. „Domnule profesor, ce părere aveți despre cutare filosof? Nu-i așa că e cam prost?” Și urmau argumentele. Impecabile, necruțătoare, încât, dacă ar fi fost de față, nefericitul filosof ar fi fost obligat să admită el însuși că, da, e cam prost.
În cazul meu, lucrurile decurgeau cam așa: Sorel îmi zâmbea cald și încurajator, dând gânditor din cap. După care, când terminam, replica molcom: „Foaaarte inteereesaaant, dooomnule Cuceraaai. Dar v-ați gâândiiit poaaate căăă...” – și zâmbetul îi devenea din ce în ce mai cald și mai larg. Ei, asta era, că nu mă gândisem. Nu mă gândisem, fir-ar să fie! Și nenorocirea era că chestiunea la care nu mă gândisem îmi demola toată argumentația.
Și încă ceva: chestiunea la care nu mă gândisem era întotdeauna atât de simplă încât, după ce o vedeai, ți se părea evidentă – dar înainte n-ai fi putut s-o vezi tocmai din pricina simplității ei. Era atât de simplă încât devenea transparentă, ca aerul prin care vezi lucrurile. Oamenii se uită la lucruri, nu la aerul dintre ele.
În privința gândirii, presupozițiile de la care pornești când formulezi premisa unui argument sunt echivalentul aerului dintre lucruri. Nimeni nu se uită la ele în mod obișnuit. Multe dintre ele sunt ascunse în limba în care gândești (în structura ei gramaticală, de exemplu), sau sunt locuri comune, atât de comune încât nu le mai acorzi nicio atenție.
Și așa, salt în gol după salt în gol, desființare după desființare am învățat primele două lucruri pe care le pot spune oricând despre filosofie.
Mai întâi, că filosofia e un meșteșug tradițional. Ea se învață doar de la un filosof, nu din cărți sau de la profesori, așa cum poezia se învață de la un poet, pictura de la un pictor, teologia de la un mistic care se roagă, olăritul de la un olar sau mecanica auto de la un mecanic auto. Faptul că am învățat lucrul ăsta într-o facultate de filosofie și de la cineva căruia îi spuneam „profesor” e o ironie – în sensul antic. Și ține cumva de natura paradoxală a filosofiei.
Al doilea lucru e că filosofia te obligă mereu să alegi. N-ai încotro. Ai de ales între o construcție solidă, confortabilă, o casă a ta – și hău. Și ești ținut să alegi hăul. Ești ținut să construiești trăgându-ți pământul de sub picioare. Întotdeauna, fără excepție. Dacă alegi casa, nu mai vezi aerul dintre lucruri. Filosofia e un sport extrem. Bungee-jumping, dar fără coardă de protecție.
Și acum, că am scris cele două înțelepciuni de mai sus, mă aștept ca Sorel să îmi zâmbească, încurajator și cald, dând gânditor din cap, și să îmi spună: „Foaaarte inteereesaaant, dooomnule Cuceraaai. Dar v-ați gâândiiit poaaate căăă...”
Doar că asta nu se va mai întâmpla niciodată.
Dacă nu l-ați cunoscut, citiți introducerea pe care a scris-o la Parmenidele lui Platon. Citiți cu glas molcom, cu ritm lent, și cu un zâmbet cald pe față – și îi veți auzi vocea. E singurul text pe care îl știu care îi păstrează și vocea, nu doar gândul. E singurul loc în care, începând cu acest noiembrie, mă mai pot întâlni cu el.
Drum lin, Sorel Vieru! Cine din noi se îndreaptă spre un bine mai mare, singur Zeul o știe – dacă există.
