Revenirea la sultanismul ceauşist în administraţia publică

De la începutul anului, coaliţia USL 2.0 a fericit administraţiile locale cu puzderie de cadouri, de la Ordonanţa 6 cu creditele de angajament de 30 de miliarde, bani in­existenţi (zisă şi ordonanţa-Shhaideh-fără-număr), până la măririle de lefuri ve­nite în două valuri: pen­tru primari şi ceilalţi aleşi, în sume fixe stabilite de le­ge; pentru funcţionari (gro­sul), în intervale care per­miteau o marjă de decizie locală.

Localul a cooperat cu en­tu­ziasm în vandalizare. Pri­mă­riile s-au aruncat la salariile maxime, fără vreo socoteală de sustenabilitate, că dacă-i de la Banu’ Ghica, de ce nu? Ce-o fi mâine... om vedea. Orizontul de timp al guvernării în România s-a scurtat nu la un ciclu electoral, ceea ce era rău oricum, dar la un interval de maximum cinci-şase luni, ceea ce e catastrofal.

Am zis „fără socoteală“, dar nu-i chiar adevărat. Cei 3.185 de primari ai ţării sunt fiinţe raţionale care răspund la stimulente. Or, ce vedem în realitate este că: A) cel bi­ne conectat sau iresponsabil, care promite bani pe care nu-i are, porneşte trei pro­iec­te şi nu termină niciunul, ca să poată cere suplimentări, e premiat la final de an când face gălăgie să i se dea ajutor de urgenţă; pe când B) cel chibzuit e luat de mazetă, se pune rău cu lumea, iar uneori i se con­fiscă şi banii puşi deoparte din surse pro­prii.

În situaţia asta, planul B n-are nicio şan­să, indiferent cât de mult ţi-l bagă UE pe gât. Poţi să fii cel mai onest ales local, cu di­plomă în management la Harvard: după un an sau doi, eşti silit să te adaptezi la jocul A, sin­gu­rul posibil în condiţii de po­litizare extremă, im­pre­vi­zi­bilitate şi negociere pe sub masă a împărţelii. Îl prac­tici sau zbori, alungat chiar de votanţii tăi. Aceas­tă con­traselecţie impla­ca­bi­lă ne întoarce treptat la mo­delul de administraţie al ceau­şis­mului târziu, numit de cer­cetătorii vremii sultanism: ver­siu­nea cea mai perversă şi cinică de auto­ri­ta­rism, ba­zată nu pe vreo ideologie, ci pe le­gă­turi tri­bale şi corupţie sistemică, cu dis­tanţă maximă între norma scrisă şi rea­litate.

De ce e asta o problemă? Pentru că jocul de tip A nu e doar o alocare neutră de re­surse în avantajul unora mai buni de gură (să zicem, „mai buni politicieni“ în sens ro­mânesc). Ci e unul care erodează stocul to­tal de resurse, prin descurajarea celor buni: motivaţia se mută dinspre reforme că­tre lupta haotică de redistribuire, iar tim­pul şi energia unui primar deştept se vor consuma în lobby şi rent-seeking. În final, toată societatea sărăceşte, cum ştim din anii ’80, chiar dacă unii norocoşi pe mo­ment pot arăta votanţilor ici şi colo câte o ctitorie.

Astea nu-s poveşti din cărţi. Făcea ştiri săp­tămânile trecute un primar din Boto­şani care ameninţa cu închiderea stabi­li­men­tului dacă nu primeşte fonduri su­pli­mentare, deoarece le-a terminat din oc­tom­brie. Cazul a fost redat pe larg, presa i-a plâns pe umăr, dar n-a pus întrebarea cheie: dom’ premare, legea nu te obliga să mergi cu salariile aşa sus, doar îţi dădea voie! Mata’ la ce te-ai gândit, ca manager res­ponsabil, care a fost proiecţia bugetară pe anul ăsta şi până în 2020, la final de man­dat?

Undeva într-un colţ de pagină a scăpat de­claraţia contabilei că în această comună, cea mai săracă din cel mai sărac judeţ al ţării, salariul mediu pe cei 14 angajaţi ai pri­măriei este 6.000 de lei. Nu ştim cât au primarul şi secretarul, dar putem deduce. Serios, leafa 1.500 de dolari? Dintr-o lo­vi­tură măiastră din pix, Botoşaniul a depăşit Grecia, unde media în rural e mai mică, şi ajunge din urmă UE? Avem aici un studiu de caz în escaladarea iresponsabilităţii, cu încurajare de la stăpânirea centrală.

Mai mult: prin revoluţia fiscală din toam­nă, Guvernul Tudose taie impozitul pe venitul personal (IVG), celebra cotă unică, de la 16% la 10%. Întâmplarea face că de 20 de ani acest impozit e una dintre prin­ci­palele surse ale bugetelor locale şi ju­deţene, sub forma unor procente din ce se colectează pe teritoriul respectiv. Mai im­por­tant decât sumele ca atare, oricum mari, e faptul că aceşti bani sunt ne­con­di­ţionaţi, adică se pun alături de veniturile proprii şi pot fi folosiţi pentru orice decide consiliul, fără constrângeri puse de gu­vern, cum e la alte transferuri. Cu alte cu­vin­te, IVG e o măsură a adevăratei auto­no­mii locale.

Or, aceast pilon bugetar al autonomiei sca­de brusc cu 37,5% (de la 16% la 10%). Faptul că premierul le promite primarilor „compensarea sumelor“ confirmă teoria sultanismului. Instinctul USL 2.0 este cli­en­t­elizarea teritorială prin sporirea de­pen­denţei şi imprevizibilului. E ca şi când i-ai spune unuia: lasă măi, nu te supăra că ţi-am naţionalizat afacerea, îţi dau eu un ajutor social de la buget în loc, să te întreţii.

Nu se ştie de unde va găsi Tudose atâta bă­net pentru „compensare“. Cum vedeţi pe grafic, sumele sunt enorme, iar primăriile ar trebui să dubleze mâine impozitele lo­ca­le (terenuri, clădiri, vehicule) ca să aco­pe­re diferenţa, ceea ce ar merge cel mult în unele oraşe înstărite, dar nu în grosul de 3.000 de primării fără mare bază de re­surse proprii. Oricum, nu contează, pen­tru că nici cine poate (de exemplu, Bucu­reştiul) nu-şi va pune votanţii în cap cu măriri de taxe locale, din moment ce sem­nalul politic e de premiere a fugii de răs­pundere cu compensări individuale, ne­go­ciate selectiv cu sultanul.

* SORIN IONIŢĂ este analist de politici publice la EFOR (www.expertforum.ro).