Suspendarea lui Trump pe Twitter e un eșec al nostru, al tuturor

Pericolul cel mare e că noul activism proreglementare servește perfect ca pretext și legitimare pentru îngrădirea libertății de exprimare în țări cu regimuri neliberale.

Sorin Ionita 19.01.2021

De același autor

Pe un subiect în care toată lumea are păreri limpezi-cristal și le strigă în gura mare din secunda doi, îndrăznesc să spun că eu n-am, iar vehemența de-o parte sau alta nu ajută. Problema e fără soluție pe fond. Dilema liberă exprimare vs cenzură (sau, ca să fim politically correct, „moderarea conținutului”) ne însoțește de două secole, de când există democrație modernă cu presa liberă, iar redefinirea limitelor pentru vorbirea neîngrădită în public e un proces care nu se termină niciodată, mișcându-se odată cu schimbările în morala publică, viziunea de­spre om și viață, tehnologiile noi de comunicare etc.

Cine nu crede să se gândească cât de dificil a fost să decidem în societățile noastre, altfel raționaliste, dezincriminarea blasfemiei – sau invers, criminalizarea negării unor orori ca Holocaustul. Și știți bine că pe ambele teme consensul e fragil, mulți europeni altfel seculari având un disconfort cu satira antireligioasă de la Charlie Hebdo („bun, miștocăreală, dar nici chiar așa, frate, ar trebui o limită”) ori cu sancționarea negaționiștilor, mai ales dacă ei sunt din elita culturală de bonton și o fac finuț, prin aluzii tangente („omul n-a zis, doar a pus o întrebare, ce, nu mai e voie să întrebăm?”).

Dacă lucrurile nu erau și așa destul de complicate, în ultimii 10-15 ani, generalizarea internetului și a rețelelor sociale a făcut din fiecare cetățean al planetei un vorbitor în public cu răspundere legală aferentă, după cum au statuat mai nou tribunalele. De unde înainte de internet aveai un emițător de informație și opinie publică, să zicem „jurnalistul”, la 20.000 de ascultători pasivi, iar conținuturile se produceau cu costuri și efort în redacții, deci se știa cine a zis ce și răspunde pentru asta, azi piramida s-a răsturnat.

Avem acum 7,8 miliarde de potențiali emițători de mesaje care se vânează tot pe ei înșiși în calitate de audiență. Producția de conținut are costuri zero, informația disponibilă e infinită, iar resursa rară care trebuie cumpărată cu bani este atenția cuiva care să te asculte. De unde și presiunea permanentă să te diferențiezi, adică să fii cât mai strident, original, talentat, scandalos, credibil, să vii cu subiecte noi sau unghiuri neconvenționale, să faci ceva care să te scoată din comun și să te viralizeze. În același timp, să rămâi pe cocoașa de acceptabilitate majoritară a bulei tale, menajându-i pudorile și cultivându-i idiosincraziile. Asta e valabil în reclama comercială, în presă sau în politică, nu contează.

Rețelele sociale, fiecare în felul ei, ne-au oferit tuturor această platformă de exprimare. Dar ele sunt niște firme private pe care nu le interesează ce discutăm (indiferent ce cred paranoicii, anume că cineva îi vânează personal din motive ideologice), ci doar ca noi să petrecem cât mai mult timp online, cu cât mai multă interacțiune organică, pentru că așa funcționează morișca lor de făcut bani. Ba chiar, fiind companii americane, sunt protejate de Section 230 din Federal Communications Decency Act, lege considerată temelia și scutul internetului liber, care spune că firma nu e responsabilă legal pentru ce postează un utilizator: e o platformă neutră, nu o redacție care-și asumă conținutul.

Asta în sine e o temă care se tot dezbate pro și contra, din 1996, de când a apărut legea. Dacă iarăși, ca nașu’ Costel, aveți o opinie foarte clară cum e mai bine de făcut și vă pregătiți să dați cu barda, zic să luați o pauză și să mai studiați problema: s-au scris rafturi de cărți pe subiect și oricum ai da-o, e cu plusuri și minusuri. Răspunderea legală a platformelor pentru conținut ar omorî orice dezbatere liberă în care am putea și noi ăștia mici participa; dar nici neutralitatea totală nu e de acceptat, pentru că cineva trebuie să scoată din online propaganda teroristă, drogurile, pornografia infantilă și alte asemenea.

De teama costurilor reputaționale, marile platforme ca Facebook, Google sau Twitter au acceptat să facă ele această epurare de conținuturi ilegale, plus alte sarcini trasate prin legislații naționale, ca în Europa, unde există legi anti-hate speech ori „dreptul de a fi uitat” etc. Încearcă să facă asta ba investind în armate de moderatori umani (ca Facebook în baza lor de operațiuni din Germania) ori cu algoritmi deștepți care să grebleze automat ce-i inacceptabil în spațiul virtual, ori o combinație din cele două. De asemenea, șurubul se strânge tot mai tare pentru a stopa utilizarea de conturi false sau boți, adică progrămele care postează automat chestii dându-se drept utilizatori.

Avem, deci, două linii de acțiune:

una care urmărește și exclude comportament fake (cont fals; identități furate; cineva care se dă drept altcineva, de exemplu, troli de partid care pozează în canal media);

și alta care exclude conținuturi, fie din cele care ar fi ilegale în offline, menționate mai sus, fie, mai nou, fake news, adică manipulări pe un plan.

Or, de aici încep problemele, care sunt de mai multe feluri. Una ține de dificultatea tehnică de a modera acest univers în plin Big Bang care e spațiul virtual. O estimare din 2018 arăta că pe Facebook erau 1,5 miliarde de conturi active zilnic; într-un minut se postau 500.000 de mesaje și 136.000 de fotografii; pe YouTube se încărcau 500 de ore de video pe minut. Se utilizau cam 117 limbi principale, cu diverse sisteme de scriere; alături aveți un fragment din Biblie într-una din limbile oficiale din Birmania.

Moderarea umană perfectă a acestei avalanșe cacofonice de informație este imposibilă, indiferent cât de mult s-ar investi, iar algoritmii sunt la fel de imperfecți, oricât de mult și-ar lăuda firmele de social media progresele în Inteligență Artificială (AI). De multe ori, AI sună mai mult a glumă involuntară: toți am avut experiențe de suspendare pentru că algoritmul a înțeles fix pe dos ceea ce am scris (combați idei naziste, iar lor li se pare a fi propagandă; dacă pui poze, te-ai fript definitiv, alea sunt și mai ușor de detectat, și mai greu de înțeles în contextul real). Apelul la moderatorul uman rar poate lămuri situația; angajații sunt total depășiți de volumul de muncă. Are aerul că, în spatele discursului avântat despre tehnologii miraculoase care anticipează ce voi gândi eu mâine, stă, de fapt, o bătălie disperată de a zăgăzui un fluviu de informație cu instrumente destul de rudimentare, cum ar fi cenzura automată pe bază de cuvinte-cheie. Atâta se poate face, mai mult nu, nu-i nici o rușine să recunoști asta; măcar clipurile cu decapitări se scot suficient de repede cât să ne declarăm mulțumiți.

Însă cu fake news, adică minciună și manipulare în limbaj natural, intrăm pe un cu totul alt nivel de dificultate; de fapt, intrăm în zona imposibilului, nu doar tehnic, dar în primul rând filozofic. A minți, a exagera, a spune jumătăți de adevăr, a ataca un preopinent sau a face glume și ironii (chiar proaste) ori a scrie pamfletărește fac toate parte nu doar din arsenalul de campanie al politicienilor, dar chiar și din comportamentul de zi cu zi al oamenilor, de când e lumea. Toți ne prezentăm pe noi înșine în cea mai bună lumină, adică ascundem aspecte ale realității; manipulăm pe ceilalți, adică ne jucăm cu mintea lor încercând să-i facem să acționeze în avantajul nostru (uneori numim asta leadership); combinăm jumătăți de adevăr cu opinii sau scorneli pentru a fi mai interesanți, ascultați, a căpăta un ascendent și a trage un ce folos. Ce-i o campanie electorală dacă nu chiar suma acestor trucuri? Curățarea rețelelor sociale de astfel de moduri de exprimare, grupate sub umbrela „fake news”, e imposibilă, deoarece ele sunt parte integrantă din limbajul natural și teatrul social pe care îl joacă Sapiens de când a apărut pe pământ.

De fapt, studiile arată că în contexte informale, adică acelea care constituie majoritatea instanțelor de comunicare umană, vorbirea noastră e plină de astfel de imprecizii și distorsiuni sistematice de sens; exprimarea analitică și pur informativă, analizabilă cu criterii ca adevărat / fals, este o excepție. Diferența de registru între un articol din presa scrisă tradițională (predominant formal, deși nu 100%) și postările pe social media (în mare majoritate, informale) introduce o altă diferență care abia de curând a început să fie analizată în sociolingvistică. Nu există acum, și nu vor exista în viitorul previzibil, sisteme AI care să recunoască fără erori contextele culturale complexe, jargoanele profesionale, limbajul cu dublu înțeles, bășcălia, metafora, pamfletul.

Iar când vine vorba de libertate de exprimare sau de a face campanie electorală, a unor lideri importanți cum este Donald Trump, această imposibilitate de a defini cu criterii clare, operaționalizabile, ce este fake și ce nu devine dramatică și are efecte politice. Noi știm, ca în faimoasa butadă cu frumusețea, ce este un fake atunci când îl vedem concret, dar când încercăm să-l prindem în criterii pentru legiferare, noțiunea se pulverizează. Tocmai de aia Angela Merkel, nici pe departe vreo admiratoare a lui Trump, s-a declarat îngrijorată de suspendarea contului său de Twitter: pentru că intrăm pe un teren alunecos și nu știm unde ne vom opri.

Marile companii ca Facebook, Twitter sau Google nu doresc deloc să facă pe cenzorii utilizând principii incerte cum e „fake info”. De fapt, ar prefera să fie complet scutite de astfel de sarcini ingrate, care le așază la mijloc între grupuri sociale ori tabere politice aflate în conflict, adică între ciocan și nicovală. Mark Zuckerberg a repetat de câteva ori, inclusiv la audierile în Congres și în editoriale de presă, că „noi nu vrem să fim arbitrii adevărului”. Eu îl înțeleg perfect: ca firmă, îl interesează să stea departe de scandaluri și să încaseze bănuții maximizând traficul, fără să se preocupe de cine, ce bazaconii spune.

Cu alte cuvinte, sarcina cenzurării limbajului public ar trebui să cadă pe autoritate, adică pe legiuitor. Nimic n-ar face mai fericite platformele social media decât ca parlamentele să adopte niște reglementări clare, pe care ele doar să le aplice automat, fiind astfel scutite de vreo răspundere. Cei care zilele astea vin cu argumentul „platformele sunt private, pot suspenda pe cine vor ele” sunt, deci, în dublă eroare: nu doar că avem deja legi și practică ce contrazic ideea, de exemplu când impunem oarecare echidistanță și pluralism de opinii TV-urilor private (cel puțin teoretic, cu aplicarea e mai greu); dar platformele nu au, de fapt, nici un chef să suspende pe cineva din proprie inițiativă! Când o fac, e tot de teama scandalului public și ca să evite costurile de reputație. Dacă ar fi după ele, ar ceda imediat asemenea decizii spinoase oricui ar vrea să le preia.

Numai că, vezi bine, nici politicienii nu-s proști. La rândul lor, ei știu bine că povestea e insolubilă și se feresc de cartoful fierbinte: definirea a ce e acceptabil și ce-i „manipulare” incriminabilă în exprimarea publică. Preferă să arate cu degetul către platforme atunci când apare câte un scandal punctual și să ia posturi moraliste de statuie, dând solomonic din cap și dacă se interzice, și dacă nu se interzice, după caz. Deci, administratorii de platforme, în disperare de cauză, rămân să aplice măsuri discutabile în funcție de presiunea de moment a gloatei, ori prea laxe, ori prea draconice, la plesneală. Cum s-a întâmplat în cazul Trump. Uite-așa se închide cercul și mergem înainte: platformele cu încasările, iar noi fericiți și cu onoarea nepătată, fiecare cu principiile lui și cu o non-decizie colectivă. Muddle through, cum se zice.

Cel puțin în democrații mergem înainte, bâjbâind; în alte tipuri de regim e mult mai rău. „Combaterea fake news” poate fi lesne folosită strategic de regimuri politice iliberale, așa cum s-a întâmplat totdeauna în istorie; nimic nou sub soare. Rusia are o legislație dură ce prevede amenzi de până la 15.000 $ pentru răspândire de știri false sau limbaj injurios la adresa „societății, statului, simbolurilor oficiale și instituțiilor publice”. De asemenea, se dau 15 zile de închisoare pentru recidivă și dreptul instituțiilor statului să suspende paginile de web care nu șterg informația falsă sau ofensatoare. O serie întreagă de alte țări din afara Europei cochetează cu o legislație asemănătoare.

Cu alte cuvinte, nu e ideea cea mai bună să combați „fake news” sau „hate speech” prin legislație draconică în țări unde statul de drept e slab sau inexistent, pentru că deturnarea mecanismelor unei justiții aservite politic spre represiune se face imediat. Cel puțin în această etapă, criteriul „inautenticității” pare că funcționează mai bine atunci când este aplicat cu bună-credință de administratorii rețelelor, iar nu de autorități publice din țări unde nu există garanția respectării drepturilor cetățeanului și presei: dacă te dai drept altceva decât ești, e posibil să fii blocat pe Facebook, Twitter, YouTube etc., chiar dacă ceea ce postezi nu este 100% fals. E puțin, dar maxim ce se poate face, realist vorbind.

Un pericol suplimentar e acela că legislația excesiv de dură, introdusă de state neliberale, duce la stimularea comportamentului de „turnătorie strategică”: se fac raportări în masă, orchestrate, contra criticilor regimului sau altor persoane într-un fel sau altul minoritare, care astfel sunt scoase din online sau chiar deferite justiției penale. Într-un mediu în care exprimarea nu e liberă, cetățenii sunt timorați, iar propaganda predomină, e greu să se creeze masă critică în favoarea unor soluții de cenzură online echilibrată, rezonabilă.

Din păcate, trendul actual este către adoptarea de astfel de legislație, sub diverse denumiri și forme, în state democratice sau mai puțin democratice. După atentatul terorist de la Christchurch (Noua Zeelandă), Singapore și Taiwan au întărit filtrele contra a ceea ce consideră conținut periculos. Australia a trecut prin parlament o lege „împotriva sharingului de material violent și respingător” care responsabilizează managerii companiilor gestionare de pagini și rețele pentru reacții întârziate. Iar Marea Britanie are în vedere reglementări cuprinzătoare care să reducă „daunele provocate de internet”, creând responsabilitate nu doar pentru rețelele sociale, dar și pentru forumuri, comunități online sau aplicațiile care se downloadează.

Pericolul cel mare în toate aceste evoluții, bineînțeles, e că noul activism proreglementare, ce poate duce la un sistem echilibrat și funcțional în țări cu stat de drept, servește perfect ca pretext și legitimare pentru îngrădirea libertății de exprimare în țări cu regimuri neliberale. Legislația din Australia, Marea Britanie, Germania sau Statele Unite, dacă vor apărea reguli mai stricte ca urmare a episodului Trump, va fi fluturată în mod ipocrit drept model de orice regim care vrea să instituie cenzura. Iar acesta va fi un eșec democratic al nostru, al tuturor. //

Articol apărut pe www.contributors.ro

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22