Crizele europene

Doamna Roberta Metsola, președinta Parlamentului European, a ținut recent un discurs în calitate de invitată de onoare la evenimentul „Europa la răscruce de drumuri”, organizat la Bruxelles de comunitatea federală a radiourilor publice din Germania, ARD, în colaborare cu televiziunea ZDF. Politiciana de origine malteză face apel ca Europa să își regăsească vocația de putere mondială, având în vedere atuurile indeniabile pe care aceasta le are, de la dimensiunea pieței, companiile de top și potențialul de cercetare. Debirocratizarea, crearea unui mediu de afaceri mai competitiv, mai multă simplificare și evitarea suprareglementării, și, totodată, o dezvoltare echilibrată care să ia în considerare și calitatea vieții cetățenilor sub toate aspectele – sunt idei pe care le regăsim în marile mesaje adresate și de președinta Comisiei Europene, și de principalii șefi de state europene care observă riscul pierderii competiției globale în materie de noi tehnologii. Din 100 de brevete în inteligența artificială în lume, la nivelul anului 2024, 61 au fost americane, 24 chineze și numai două au fost europene.

Dificultățile industriei germane, motorul economiei europene, nu sunt numai o consecință a lipsei gazului ieftin de proveniență rusească și a concurenței chineze, ci mai ales a incapacității de a dezvolta o filieră robustă în noile tehnologii. Investițiile europene sunt insuficiente, iar Arabia Saudită și țările Golfului în general sunt atrase de Sillicon Valley, așa cum ne-au arătat acordurile semnate cu ocazia turneului președintelui Donald Trump în Orientul Mijlociu. Dar riscul pentru Uniunea Europeană există și pe terenul investițiilor în tehnologiile clasice. Pe fondul prețurilor mari la energie, de 3-4 ori mai mari decât în Statele Unite, al intenției Washingtonului de a crește taxele vamale, comunitatea noastră va avea dificultăți în a evita dezindustrializarea sau cel puțin mutarea pe piața SUA sau a marilor piețe emergente din America de Sud a proiectelor de investiții ale companiilor europene. Susținerea efortului de război al Ucrainei, inclusiv a funcționării statului ucrainean, și mai târziu a reconstrucției, atunci când se va pune capăt războiului, reprezintă un alt test și mai ales un proiect economic major pentru statele Uniunii Europene. Pentru a nu mai vorbi de promisiunea integrării la orizontul 2030 a statelor din Balcanii Occidentali, proiect diferit de valurile care au cuprins fostele state comuniste din Europa Centrală și de Est, căci presupune și o reformă pentru a menține funcțional procesul de decizie la nivel comunitar.

Acestei crize de competitivitate i se adaugă o criză de securitate provocată nu numai de atitudinea agresivă a Rusiei, al cărei obiectiv pe termen mai lung nu este invadarea vreunei țări a Uniunii, ci dislocarea acesteia, dar mai ales de dorința Statelor Unite de a se dezangaja din Europa. Suntem încă o echipă, spunea vicepreședintele american J.D. Vance, dar Europa trebuie să fie pe propriile-i picioare. Cu alte cuvinte, statele Uniunii Europene trebuie să fie în măsură să își asigure singure securitatea și apărarea. Lipsa de fermitate a SUA față de Rusia și trenarea negocierilor cu privire la Ucraina lasă să se întrevadă preluarea și a acestui dosar capital pentru securitatea noastră tot de către statele europene. Crearea unei coaliții de voință reprezintă dovada că europenii înșiși nu își mai fac vreo iluzie cu privire la o revenire a Washingtonului la postura inițială de susținere a Ucrainei, deși atmosfera pare că s-a înseninat între Donald Trump și Volodimir Zelenski. Lipsa tuturor celor 27 de state membre în coaliția de voință proiectează riscul unui nou cerc al integrării europene în materie de apărare și securitate, cu consecințe asupra proiectului european.

 Perspectiva dezangajării americane, dar mai ales neîncrederea tot mai mare a statelor membre UE în voința SUA de a interveni în ipoteza unei agresiuni din partea Rusiei, a dat un imbold semnificativ mai vechii idei franceze de autonomie strategică europeană. Pare că formula lui Emmanuel Macron, atât de criticată la vremea ei, despre intrarea NATO în moarte cerebrală, riscă să își capete pertinența. Cum poate fi privită Alianța, în condițiile exprimării interesului noii Administrații americane de a intra în posesia Groenlandei, „într-o manieră sau alta”? Astfel, o țară puternic filoamericană, Danemarca, dezamăgită de Washington, dar fără dorința de a deveni maleabilă față de Rusia, s-a îndreptat către Franța, care a și sesizat ocazia de a-și exprima disponibilitatea de a trimite trupe în marea insulă arctică: pe 4 aprilie, regele danez Frederik al X-lea a efectuat o vizită de stat de trei zile în Franța, ocazie cu care a fost semnat un acord în materie de apărare care prevede și livrarea a 1.000 de rachete franceze sol-aer Mistral. Portugalia, fără provocări securitare, dar nemulțumită de noua postură americană, a anunțat că renunță la achiziționarea de aparate americane F35 în favoarea celor franceze Rafale. Da, cooperările consolidate în materie de securitate cu Franța pun bazele unui cerc specific al integrării europene. Acesta nu este însă extins la toate țările Uniunii nu atât din cauza limitelor puterii militare și diplomatice franceze, cât mai ales din cauza rezervelor multor state membre UE de a imagina încă o alternativa la cooperarea cu SUA, inclusiv a unei plase de siguranță europene. Cazul cel mai eclatant este al Italiei: Giorgia Meloni, în calitate de prim-ministru, nu a luat parte la reuniunea coaliției de voință ținută în marja summitului Comunității Politice Europene de la Tirana, din 17 mai, iar la întâlnirea din 11 martie de la Paris a șefilor de state-majore din spațiul euroatlantic minus SUA, șefa guvernului de la Roma a indicat clar că șeful statului-major al forțelor armate italiene, generalul Luciano Portolano, ia parte numai în calitate de observator. Acest cerc al integrării în materie securitară, care va comporta și programe industriale specifice, precum și o anumită busolă diplomatică și strategică comună, riscă să aibă consecințe dintre cele mai serioase asupra Uniunii Europene, prin crearea unei formule suplimentare de integrare în jurul Triunghiului de la Weimar, Franța-Germania-Polonia. Semnarea tratatului de cooperare și prietenie consolidată dintre Franța și Polonia, la 9 mai a.c., reprezintă o recunoaștere a statutului de putere regională pentru vecina noastră de la Nord. Cât despre Germania noului cancelar Friedrich Merz, aceasta dorește o reapropiere de Franța, nu în sensul refacerii cuplului franco-german al cărui divorț s-a consumat, ci în renunțarea la strategia de slăbire a unor atuuri franceze, cum ar fi industria nucleară, și chiar pentru introducerea în dezbaterea publică a ideii de extindere a umbrelei nucleare franceze peste Rin. În fața provocărilor multiple, securitare și economice, Germania domnului Merz realizează că are nevoie, cel puțin pe termen mediu, de cooperare cu Franța, nu de intrare în competiție cu aceasta.

În sfârșit, și un cuvânt despre criza sistemelor politice europene pe fondul creșterii opțiunilor pentru forțe politice radicale. În discursul amintit mai devreme, președinta Parlamentului European face referință la nevoia de „a ataca” ingredientele care stau la baza acestei crize – imigrația clandestină, controlul frontierelor, percepția de depărtare de cetățeni atât a partidelor, cât și a instituțiilor europene, sentimentul de incertitudine apărut pe fondul războiului din Ucraina, al tranziției spre o nouă revoluție industrială și către o nouă ordine mondială. În fața acestora, niciun stat, chiar și cele mai puternice ale Uniunii, nu poate rezista de unul singur, soluția fiind întărirea „casei comune europene”, pentru a folosi expresia lui Mihail Gorbaciov, și adaptarea acesteia astfel încât să fie capabilă să își elibereze întregul potențial. Un ingredient important al crizei rămâne totuși: tentația MAGA de a se exporta în țările Uniunii Europene, de a-și face aliați politici care să slăbească proiectul european și, mai ales, unitatea europeană.

 Un aer al competiției dintre cele două puteri occidentale par să fi avut și reacțiile față de alegerile prezidențiale din România. Dacă vicepreședintele SUA s-a arătat la un moment dat sceptic față de motivele care au stat la baza deciziei autorităților române de anulare a alegerilor din noiembrie-decembrie, statul francez s-a poziționat puternic într-o logică de susținere a Bucureștiului: în mesaje publice, precum Conferința Ambasadorilor, președintele Emmanuel Macron a denunțat ingerințele rusești în alegerile prezidențiale din România, iar Serviciul de supraveghere și protecție împotriva ingerințelor digitale străine (VIGINUM), organism ce depinde de prim-ministrul guvernului de la Paris, a publicat și un raport care preia datele autorităților române, dând astfel un mesaj de susținere. De altfel, intervențiile agresive ale candidatului ultraconservator intrat în turul al doilea al alegerilor din România la un post de televiziune francez trădează o anumită ciocnire la periferia UE între sfera ideologică MAGA în sensul larg al termenului și o anumită linie reprezentată de modelul democratic tradițional occidental.

În concluzie, Uniunea Europeană se află într-adevăr la o răscruce care înseamnă trecerea testului coeziunii, al intereselor europene în fața afinităților față de puteri extraeuropene rivale. //