De același autor
Franța a intrat într-o perioadă de instabilitate politică, inaugurând trei guverne în mai puțin de un an: guvernul Gabriel Attal (9 ianuarie-5 septembrie 2024), guvernul Michel Barnier (5 septembrie-13 decembrie) și guvernul François Bayrou (numit pe 13 decembrie). O situație cu totul neobișnuită pentru o țară care ne-a obișnuit cu stabilitate chiar în vreme de coabitare. Însă alegerile legislative anticipate provocate de președintele Emmanuel Macron în urma prăbușirii încrederii în majoritatea de guvernământ au dus la trei blocuri politice aproape egale în Adunarea Națională Franceză, camera inferioară a parlamentului de la Paris.
Prin numirea lui Michel Barnier, la 5 septembrie, Emmanuel Macron miza pe capacitatea acestuia de a federa blocul pro-prezidențial de centru, gaulliștii din Les Republicains și pe neutralitatea Reuniunii Naționale, fostul Front Național. Faptul că aceasta din urmă nu ar fi votat niciodată alături de blocul de stânga, coagulat în jurul extremei stângi, reprezenta o garanție că guvernul Michel Barnier va putea funcționa un timp rezonabil. De altfel, fostul comisar european și negociator pentru Brexit s-a arătat mereu foarte grijuliu în a menaja Reuniunea Națională, punând la loc pe acei miniștri care căutau să se delimiteze de orice colaborare cu dreapta radicală și numind personalități care aderau până la un punct manierei forte de a trata dosarul imigrației și al siguranței și ordinii publice, precum Ministrul de Interne Bruno Retailleau. Și totuși, ceea ce era de negândit avea să se producă: stânga radicală și dreapta radicală votând împreună căderea guvernului, alegând ca pretext și oportunitate angajarea răspunderii pe legea bugetului. Cum s-au putut alinia astrele astfel încât doamna Le Pen să fie aliniată la vot cu domnul Mélenchon? Simplu: obiectivul celor doi este Palatul Élysée, legislatura supremă, cheia de boltă a întregii arhitecturi politice franceze. Prin urmare, interesul este slăbirea lui Emmanuel Macron aflat la mai puțin de doi ani și jumătate de sfârșitul celui de-al doilea mandat și poate chiar provocarea unui impas instituțional care să conducă la noi alegeri legislative și, de ce nu, chiar la alegeri anticipate prezidențiale. Contextul economic nu este unul fericit, iar dosarele care stau ca un munte pe biroul noului locatar al Palatului Matignon sunt: legea bugetului pentru anul 2025 și cea privind securitatea socială. Pe aceste texte a fost sancționat predecesorul său. Ce anume va face nou prim-ministru, în condițiile în care economiile sunt necesare pentru a reduce deficitul bugetar și datoria publică, aflată la peste 103% din PIB-ul de 3.000 de miliarde de dolari al Franței? Reforma pensiilor și reforma modului de scrutin legislativ, o nouă lege pe tema imigrației și foarte explozivul dosar al promisiunilor făcute de guvernul Attal către agricultori pentru a consolida „suveranitatea alimentară a Franței”.
Macron alege tot un premier de 73 de ani
După eșecul înregistrat de Michel Barnier, președintele Macron încearcă aceeași formulă a unei personalități care să încerce să depășească granițele arcului politic pro-prezidențial. Alegerea a picat tot pe un veteran al politicii franceze, François Bayrou, în vârstă tot de 73 de ani. Bayrou este un centrist intrat în politică acum 46 de ani, candidat în trei rânduri la președinția Franței, având și câteva scurte mandate de ministru. Cea mai mare parte a carierei sale a fost la nivel regional și local, deși un rol politic național l-a jucat aproape mereu prin alăturarea partidului său centrist MoDem, care la nivel european activează în familia politică fondată de Macron, Renaissance, la tot felul de formule pro-prezidențiale ale președinților de dreapta sau centriști, precum Macron.
Cea mai mare demnitate a ocupat-o în vremea lui Macron care i-a încredințat Înaltul Comisariat al Planului, instituție care are sarcina de a conduce și coordona activitatea de planificare și gândire prospectivă și de a exprima puncte de vedere pe tema implicațiilor deciziilor autorităților publice în materie demografică, economică, socială, de mediu, de sănătate, tehnologică și culturală. Un om de stat coerent din punct de vedere ideologic, dar care se află de foarte mult în așteptarea unei responsabilități mai înalte. Numirea sa la 13 decembrie în fruntea guvernului reprezintă o încununare, față de predecesorul său Michel Barnier, care cumulase mai bine de două decenii de poziții ministeriale la nivel național sau european. Fără îndoială că actualul titular de la Matignon are experiența și prestanța de a fi șef al guvernului de la Paris, are capacitatea de a gestiona dosarele complexe care stau pe masa sa și are o îndelungată carieră politică și experiență de negociator. Cu toate acestea, Bayrou se află în aceeași poziție cu Barnier, fiind ostaticul strategiilor electorale ale Reuniunii Naționale. Din acest punct de vedere, zilele sale sunt la fel de numărate. Rămâne de văzut dacă va fi și guvernul care va organiza anticipatele legislative de toamnă care, negreșit, vor fi provocate de Emmanuel Macron în speranța unui sfârșit de mandat care să însemne reconstrucția politică a centrului, pregătirea succesiunii și mai ales blocarea extremelor în cursa către magistratura supremă.
Piețele financiare pun presiune pe Franța
Singura modalitate de a asigura investitorii, care vor examina cu atenție viitoarea lege de finanțare, este constituirea unei majorități, fie și de conjunctură. Astăzi ratele la care se împrumută Franța sunt mai mari decât cele ale Spaniei, Portugaliei și chiar Greciei. Agenția de rating americană Moody’s a retrogradat ratingul de credit pe termen lung al țării – așa cum preconizase în octombrie – de la „Aa2” la „Aa3”. Este a doua retrogradare a Franței în câteva luni, după o decizie similară luată de agenția S&P în primăvara anului trecut, care i-a coborât ratingul de la „AA” la „AA”. Această situație va afecta capacitatea Franței de a influența jocurile în Uniunea Europeană într-un moment în care vor începe negocierile pentru bugetul uniunii. De asemenea, fragilitatea guvernamentală din Franța, alături de contextul electoral din Germania, nu ajută deloc Uniunea Europeană într-un moment în care aceasta caută să se poziționeze în fața administrației Donald Trump pe diverse teme, între care negocierile pentru Ucraina și cele privind relațiile comerciale.
Activismul lui Macron și stabilitatea funcției prezidențiale nu vor putea compensa dezordinea politică din Franța și degradarea finanțelor publice. În acest context, la Élysée și în laboratoarele politicii franceze se caută soluții la o problemă care se anunță durabilă și se descoperă cu interes valențele sistemului electoral proporțional italian care permite crearea de coaliții largi și funcționale, în ciuda vieții destul de scurte a guvernelor. Exemplele lui Andreotti și Silvio Berlusconi, care vreme de 20 de ani au condus guverne, deasupra facerii și desfacerii de coaliții, sunt brusc redescoperite în Franța care avea obiceiul să privească „de sus” sora „mai mică” de peste Alpi.
