Ieșirea Turciei din marele joc sirian

Succesele militare ale regimului de la Da­masc, susținut de Moscova, și avansul forțelor kur­de în guvernoratul Azaz (la nord de Alep) riscă să scoată Turcia de pe terenul sirian. Bom­bar­damentele efectuate de ar­mata turcă asupra pozițiilor kur­de, găzduirea unor ae­ro­na­ve militare saudite la baza de la Incirlik și închiderea punc­telor de frontieră în fața celor câtorva zeci de mii de re­fu­gi­ați din Alep reprezintă în­cer­cările disperate ale Ankarei de a nu rămâne simplu spec­tator la jocurile din Siria.

Condamnarea bom­bar­da­men­telor turce atât de către Departamentul de Stat, cât și de Ministerul francez al Afacerilor Externe arată că Ankara este izolată și de propriii aliați occidentali. Mai mult, strategia Ankarei riscă să adâncească și mai mult cli­va­je­le din interiorul țării, cu consecințe asupra cli­matului politic, dar și a economiei turce. Să amintim și că prezența Siriei și relațiile cu așa-numita „opoziție siriană“ au determinat (po­trivit unui studiu OCDE dat publicității în ianuarie a.c.) o creștere a eco­nomiei informale în Turcia (30% din PIB). Este uimitor cum premierul Ahmet Da­vu­toğlu, bun cunoscător al geo­politicii, nu aduce niciun fel de nuanțe în strategia dom­nu­lui Recep Tayyp Erdoğan! În acest moment, singurul ali­at al Turciei pe dosarul sirian este Arabia Saudită și sin­gu­rul element de presiune față de Uniunea Europeană este reprezentat de ce­le câteva milioane de refugiați.

Pentru a-l parafraza pe marele Talleyrand, uci­derea unor militari kurzi este mai mult decât o crimă, este o greșeală care va fi plătită scump de Turcia. Continuarea bombardării po­zițiilor kurzilor sirieni riscă să acrediteze ide­ea potrivit căreia participarea Turciei la coa­liția împotriva Statului Islamic nu este decât un alibi pentru a împiedica emergența unui kurdistan sirian autonom.

Din nefericire, însă, pentru strategii de la An­ka­ra, kurzii sirieni (între 2 și 2,5 milioane; 15% din teritoriul sirian; kurzii controlează 70-80% din zona frontalieră cu Turcia) au devenit aliați atât ai Washingtonului, cât și ai Moscovei și un element de bază în orice stra­te­gie postconflict în Orientul Mijlociu. Încă din decembrie 2014, Statele Unite aprovizionează milițiile kurde siriene cu armament și mu­ni­ție. La începutul lunii, emisarul special ame­ri­can pentru lupta împotriva Statului Islamic, Brett McGurk, s-a aflat alături de diplomați francezi și britanici la Kobané pentru a purta discuții cu reprezentanții kurzilor sirieni. A fost prima vizită a unui reprezentant al gu­vernului american de la declanșarea răz­bo­iului civil, în primăvara lui 2011.

Deschiderea unei reprezentanțe diplomatice per­manente a kurzilor sirieni la Moscova și declarațiile SUA în favoarea par­ticipării kurde la negocierile de la Geneva arată că emer­gen­ța unei entități kurde au­to­nome, pe modelul celei existente în Irak, este o doar o chestiune de timp. Turcia se va afla atunci în cel mai dificil context strategic de du­pă proclamarea republicii: între o Rusie os­tilă în Nord și în Siria (un diplomat al unei țări arabe învecinate cu Siria îmi spunea recent că Rusia este acum considerată „țară ve­ci­nă“), un kurdistan si­rian aflat de-a lungul fron­tierei, beneficiind de o largă autonomie, aflat în strânse relații cu PKK (Partidul Mun­ci­to­rilor din Kurdistanul turc) și susținut de co­mu­nitatea in­ter­na­țio­nală, în relații reci cu Israelul (pe 26 ianuarie a.c., aflat în vizită în Grecia, ministrul isra­e­lian al Apărării a acuzat Turcia că achi­zi­țio­nea­ză în continuare petrol de la Statul Islamic) și cu un Iran curtat de marile capitaluri occi­den­ta­le și sponsor al regimului de la Damasc.