De același autor
Detaliul cel mai important în peisaj este, fără îndoială, slăbirea Republicii Islamice, care își vede în stare de ruină statutul de putere regională. Din rețeaua de entități proxy care constituiau „axa rezistenței islamice” - principalul instrument al influenței militare a Iranului -, numai mișcarea Ansar Allah, care acoperă teritoriul controlat de rebelii houthi din Yemen, dispune în continuare de capacități ofensive. Acesta rămâne un punct nevralgic, întrucât bombardamentele americane din luna mai decise de președintele Donald Trump au distrus numai unele capacități militare, care pot fi însă reconstituite pe termen scurt. Totuși, în timpul războiului Israel-Iran, rebelii houthi au adoptat un profil redus, lansând numai un singur atac împotriva Israelului și abținându-se de la atacarea navelor comerciale care tranzitau Marea Roșie – o postură care trădează interesul de a-și afirma autonomia în raport cu sponsorul iranian și de a evita o confruntare de mare intensitate cu Israelul și Statele Unite. Potențialul de putere al unei țări de 90 de milioane de locuitori rămâne, cunoștințele științifice în materie nucleară rămân, ca, de altfel, și cele câteva sute de kilograme de uraniu îmbogățit la 60% și unele capacități industriale, dar Iranul nu mai este în măsură să aibă aceeași greutate în echilibrele regionale ca înainte de octombrie 2023.
Un spațiu liber rămâne astfel de disputat de alți actori, în principal Turcia și monarhiile din zona Golfului. Distrugerile capacităților industriale iraniene și vulnerabilitatea Iranului, poate și un anumit pragmatism existent la Moscova, nu mai permit păstrarea la același nivel al cooperării militaro-industriale cu Rusia decât poate pentru a menține Iranului o anumită capacitate de dezordine care poate fi exploatată atât vizavi de Statele Unite, dar și față de puteri care caută să se distanțeze, precum Azerbaidjanul. De asemenea, rămâne de văzut în ce măsură China își va putea materializa programul de investiții de 400 de miliarde de dolari în economia iraniană și care a făcut obiectul unui acord încheiat în 2020.
Câștigătorii regionali ai crizei în care ordinea regională din Orientul Mijlociu a intrat, în urma reacției Israelului ca urmare a atentatelor din 7 octombrie 2023, sunt, în primul rând, Israelul, monarhiile din zona Golfului – epicentrul interesului SUA din regiune - și Turcia. Perdanții sunt Iranul și palestinienii – chestiunea recunoașterii statului palestinian este pusă între paranteze, iar situația umanitară din Fâșia Gaza nu mai provoacă aceleași emoții. Dar și Egiptul, care se vede marginalizat în echilibrele regionale de putere, precum și, într-o anumită măsură, Rusia – care își vede rolul redus în Orientul Mijlociu, dar având mâinile mult mai libere în Ucraina, China și marile puteri europene, care sunt spectatoare și care traversează un moment asemănător cu Suez 1956.
Ce se va întâmpla în Iran?
Premierul Netanyahu nu a reușit o schimbare de regim, dar a reușit slăbirea puternică a acestuia, în ciuda discursurilor triumfaliste ale responsabililor de la Teheran, în frunte cu Ayatolahul Khamenei. Strategia sa de acțiune printr-o rețea de proxy a fost pusă la pământ, programul nuclear a fost dat înapoi cu cel puțin un deceniu, capacitățile industriale și militare lovite puternic (deși Israelul a subestimat posibilitățile iraniene de lovire a teritoriului său), obiective civile și energetice au nevoie de timp și de resurse pentru a fi reconstruite. În această listă trebuie adăugate și problemele în cadrul aparatului securitar și de informații, deși penetrarea Mossadului s-a făcut cu concursul unor oameni din interior. Apoi, frustrările economice, dar și pe fondul solitudinii regionale, în condițiile în care regimul va rămâne neschimbat. Represiunea care a urmat operațiunilor militare israeliene riscă să mărească frustrările în sânul populației, dar și al sistemului iranian.
Dar în Siria?
Siria post-Assad este condusă de un regim inhibat din foarte multe părți. Șeful statului sirian, Mohammed Al Sharaa, care a renunțat la numele său, Al Julani, purtat atunci când era jihadist, este intrat în sfera de influență turco-qatareză a Frăției Musulmane. Primit de Emmanuel Macron la Paris, întâlnit de Donald Trump la Riad, la insistențele prințului Mohamed Ben Salman, liderul de la Damasc a adoptat elemente de limbaj occidentale (se pare că în comunicarea sa un rol important îl joacă Fundația Tony Blair finanțată de Qatar, costumele fiind executate de croitorul personal al președintelui Erdogan). Cu toate acestea, Mohamed Al Sharaa a refuzat să se ducă pentru a prezenta condoleanțe în numele statului sirian la Biserica greco-ortodoxă Mar Elias din cartierul Dweila din Damasc, unde, în urma unui atentat sinucigaș cu bombă, au fost ucise 22 de persoane și 63 au fost rânite – aspect care ne arată limitele schimbării sale. Să spunem că în Siria grupurile minoritare alauiții și druzii își păstrează armele și neîncrederea în puterea de la Damasc. Druzii sirieni care se află în legătură cu frații sau verișorii lor din Israel beneficiază de intervențiile militare israeliene care vizează lărgirea glacisului la frontierele de NV, druzii israelieni fiind un factor de lobby deloc neglijabil la Ierusalim. Cât despre puterea tutelară a Turciei (primul oficial care a ajuns la Damasc după extragerea lui Bachar al-Assad a fost șeful serviciilor secrete turce), aceasta nu este întocmai pe placul majorității arabe sunite. În sfârșit, Rusia păstrează numai o prezență reziduală în Siria, în zona alauită, prin cele două baze militare (în guvernoratele Tartus și Latakia). Dacă baza navală de la Tartus face obiectul unor negocieri care să definească rolul prezenței ruse, cea aeriană din Latakia își păstrează capacitatea operațională și rolul în proiecția rusă spre Nordul Africii și Sahel.
Israelul, marele câștigător… pe termen scurt și mediu
Deși poate lipsit de o strategie politică pentru Orientul Mijlociu și fără capacitatea de a o pune în practică dacă ar fi cazul, Israelul rămâne marele câștigător al noilor evoluții. În ciuda strategiilor diferite dintre SUA și Israel, intimitatea raporturilor dintre cele două a funcționat atunci când securitatea israeliană a fost pusă în pericol. Israelul are relații cu cele mai multe state ale regiunii, principalele organizații proxy ale Iranului au fost durabil lovite, iar marea putere arabă sunnită care este Arabia Saudită l-a sprijinit cu informații în timpul operațiunilor împotriva Iranului. Declanșarea operațiunilor militare împotriva Iranului a provocat anularea pe termen nedefinit a marii conferințe care urma să fie coprezidată de Franța și Arabia Saudită la sediul ONU de la New York pe tema recunoașterii statului palestinian, iar situația din Gaza mobilizează numai guvernele câtorva țări fără capacitate de acțiune (ex. Spania). Poziția mai rezervată a Franței față de strategia premierului Netanyahu a fost totuși nuanțată de disponibilitatea de a interveni în cazul în care teritoriul israelian ar fi amenințat, iar declarația cancelarului german Friedrich Merz cu privire la „munca murdară” pe care o face Israelul pentru noi toți a ilustrat cum nu se poate mai bine că, indiferent de viziune, există o logică a alianței civilizaționale care creează automat solidaritate cu Israelul. Pe termen ceva mai lung, sunt de menționat competiția regională cu Turcia, cu Arabia Saudită și slăbirea și mai mult a audienței în țările Sudului Global (China a criticat explicit Israelul pentru loviturile la adresa Iranului).
Ceilalți mari câștigători – Arabia Saudită și Statele Unite ale Americii
Recentele evoluții au scăpat Riadul de marele rival regional Iranul. Cel din urmă chiar a făcut apel la influența acestuia pe lângă Statele Unite pentru oprirea operațiunilor militare. Singurătatea Iranului (nu izolarea!), nevoia de reconstrucție, toate acestea pot favoriza o revenire a Arabiei Saudite grație forței sale financiare. De altfel, toate șantierele care necesită reconstrucție – Siria, Liban, la un moment dat Gaza – pot face din Riad marele beneficiar al schimbărilor din Orientul Mijlociu. Turneul președintelui Trump – primul, de la revenirea la Casa Albă – a pus în evidență importanța sporită a Arabiei Saudite în noua politică externă americană, capacitatea acesteia de a susține politica de reindustrializare a noii administrații și participarea firmelor americane la marile proiecte din strategia Viziunea 2030 (redactată de compania americană McKinsey). Influența economică saudită și-a dovedit eficiența în momentul în care Donald Trump a acceptat să îl întâlnească pe liderul sirian, Al Sharaa, la Riad.
Cele două mari puteri regionale ale Orientului Mijlociu – Arabia Saudită și Israelul – rămân însă dependente militar și politic de Statele Unite ale Americii. Chiar și pentru Turcia, care își manifestă ambiția unei politici independente, legătura cu Statele Unite este esențială pentru contrabalansarea Rusiei și temperarea consecințelor care pot rezulta din rivalitatea cu Israelul.
