Siria, Ucraina... premisele unei noi Ialta?

Pentru rezolvarea dosarului sirian, marile puteri occidentale și Rusia vor trebui să treacă și testul implicării actorilor regionali care au jucat un rol în declanșarea și întreținerea acestei crize.

Recent, jurnalistul Alexis Feertchak se în­treba în paginile cotidianului conservator fran­cez Le Figaro („Poutine à l’ONU : vers un nouveau Yalta?“, 1 octombrie 2015), apropo de manevrele diplomatice ruso-ame­ricane desfășurate în marja Adunării Ge­nerale a Națiunilor Unite: oare cea de-a 70-a sesiune a Adunării Generale ONU a însemnat și conturarea unei noi înțelegeri de tip Ialta?, oare diplomația clasică a tri­umfat din nou, în defavoarea unei soluții adoptate într-un cadru multilateral, cu o lar­gă participare a comunității in­ter­na­țio­nale? Desigur, aceste întrebări ne conduc la o problemă de filozofie a relațiilor inter­na­ționale contemporane, aceea a de­mo­cra­ției instanțelor multilaterale și în primul rând a Organizației Națiunilor Unite. Es­te știut că democrația în sânul ONU se opre­ște la Consiliul de Securitate, ai cărui membri permanenți – SUA, Rusia, China, Franța și Marea Britanie – dispun de drep­tul de veto. În ciuda angajamentelor asu­ma­te, tema sesiunii Adunării Generale (Agen­da 2030 pentru Dezvoltare Dura­bi­lă) a trecut în plan secundar, deși de în­deplinirea Obiectivelor Mileniului de­pin­de rezolvarea multor probleme ale lumii contemporane, inclusiv criza refugiaților (o mare parte dintre persoanele deplasate sau refugiate au ca mobil sărăcia). Și de această dată, atenția opiniei publice in­ter­naționale a fost atrasă de prioritățile ma­ri­lor actori internaționali, deși dosarul si­rian își merită în mod indiscutabil locul în discuțiile purtate la New York.

O înțelegere ruso-americană dictată de realități

Dintre cele 36 de discursuri citite la tri­bu­na ONU, cele care au contat cu adevărat au fost doar cele ale președinţilor rus, american și, într-o anumită măsură, cel al președintelui francez, iar miezul lor a fost reprezentat de situația din Siria. De re­zol­varea acestui dosar depinde menținerea influenței unor mari puteri într-una din cele mai importante regiuni ale globului, Orientul Mijlociu și Apropiat, dincolo de necesitatea combaterii Statului Islamic și stabilizării Siriei. Dacă Statele Unite sunt solid instalate în regiune, prezervarea in­tereselor ruse și franceze în Siria sunt esen­țiale pentru justificarea statutului de „putere de influență globală“ pentru Mos­cova, respectiv Paris.

Preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, şi omologul său american, Barack Obama
(New York, 28 septembrie 2015)

În intervențiile lor oficiale de la tribuna Adunării Generale a Națiunilor Unite, po­zițiile președinţilor american și rus au fost diametral opuse. Barack Obama a criticat intervenția militară rusă, de partea re­gi­mului Bashar al-Assad, considerând-o con­trară spiritului dreptului internațional și lipsită de etică. De cealaltă parte, Vla­dimir Putin a amintit consecințele dra­matice ale intervențiilor americane efec­tuate în afara oricărui cadru juridic inter­național, mai ales cea din Irak, direct res­ponsabilă în apariția Statului Islamic. Toto­dată, președintele rus a evocat necesitatea unei largi coaliții împotriva Statului Is­la­mic, coaliție care să includă și regimul ofi­cial de la Damasc. Și totuși, mai multe ele­mente dezvăluie începutul unei înțelegeri ruso-americane în Siria. În cadrul în­tâl­nirii bilaterale de la New York, Vladimir Putin a comunicat disponibilitatea lui Ba­shar al-Assad de a organiza alegeri libere și cooptarea opoziției moderate într-un viitor guvern de uniune națională. De aici, este un singur pas către o ieșire din joc a lui Bashar, cu prezervarea structurilor par­tidului Baas, cooptarea vechilor aliați kurzi, dar și a opoziției moderate. De cea­laltă parte, președintele american a admis erorile comise de Statele Unite și aliații săi în gestionarea crizelor internaționale din Irak și din Libia, înțelegându-se astfel dis­ponibilitatea sa pentru o gestiune diferită a situației din Siria. Termenii principali ai posibilei înțelegeri dintre Kremlin și Casa Albă se pot rezuma în felul următor: Sta­tele Unite și aliații săi consideră că Or­ganizația Statul Islamic, iar nu Assad este principalul inamic în Siria; Rusia acceptă faptul că nu se mai poate reveni la statu quo-ul anterior conflictului.

Înțelegerea ruso-americană nu are loc din cauza faptului că armatele celor două su­perputeri își împart același teatru de ope­rațiuni și, prin urmare, ar putea exista riscul vreunui derapaj. Nicidecum! Atât strategii americani, cât și cei ruși își dau bine seama că singuri nu pot câștiga răz­boiul împotriva Statului Islamic și cu atât mai puțin stabiliza Siria. Asistăm, prin urmare, dincolo de necesitățile obiective de a combate radicalismul islamic (Statul Is­­lamic se află la numai 800 de km de Cau­ca­zul de Nord, peste 2.000 de ceceni ar lup­­ta în rândurile ISIS), la o înțelegere cla­sică bazată pe echilibrul de putere. Vla­dimir Putin este obligat să țină seama de so­­­lida influență americană în întreaga re­giu­ne a Orientului Mijlociu și Apropiat, iar Barack Obama nu poate neglija faptul că prezența rusă este bine implantată în Si­ria, cu baze militare pe teritoriul sirian (Tar­­tous și Lattakia), acorduri de coo­pe­ra­re cu guvernul de la Damasc, relații pri­vi­le­giate cu minoritatea creștină (10-12% din populația Siriei de dinainte de con­flict), relații speciale cu Iranul și forțele miș­cării şiite Hezbollah. În același timp, opo­ziția si­riană, divizată, deși rămâne un inter­lo­cu­tor al americanilor și europenilor, din punct de vedere militar nu prea con­tează.

„Noi, occidentalii, vom sfârși prin a ceda rușilor anumite lucruri în Ucraina...“

Marile puteri europene încearcă și ele să își facă loc pe lângă cei doi mari actori implicați în conflictul sirian, Statele Unite și Rusia. Prin acțiunea sa militară au­to­nomă, Franța mizează pe unul dintre pu­ținele instrumente de mare putere de care încă dispune – un hard power militar ca­re o diferențiază de celelalte state ale Eu­ropei Continentale – pentru a-și asigura un loc la masa negocierilor pe tema vii­to­rului Siriei. Intrarea în joc a Rusiei în ali­anță cu Iranul și negocierile directe ruso-americane riscau să marginalizeze vechea putere mandatară și să o excludă definitiv din Levant. Totodată, prin implicarea ei în Siria, Franța mai urmărește și o refacere a echi­librului de putere într-o Uniune Eu­ro­peană tot mai germano-centrică. Întâl­ni­rea din 2 octombrie a.c. de la Palatul Elysée (așa-numitul format Normandia: Franța, Germania, Rusia și Ucraina) ne-a arătat legătura directă dintre dosarele si­rian și ucrainean și viziunea globală a ma­rilor puteri. Înțelegerea pe Siria va în­sem­na și o înțelegere pe Ucraina, aspect re­cunoscut fără menajamente de fostul mi­nistru francez de Externe, Bernard Kouch­ner, într-un interviu acordat recent coti­di­anului italian cu cel mai mare tiraj, Corriere della Sera: „pe termen mediu, cred că noi, occidentalii, vom sfârși prin a ceda rușilor anumite lucruri în Ucrai­na, în schimbul apropierii pozițiilor noas­tre pentru rezolvarea chestiunii siriene. Vreți să mă faceți să îmi schimb poziția cu privire la Siria? Atunci vă voi face să vă schimbați poziția pe Ucraina. Cam așa pare să gândească Vladimir Putin, dar asta înseamnă, până la urmă, să știi să negociezi“. Continuând acest ra­țio­na­ment, legătura dintre dosarul sirian și alte dosare internaționale poate duce la con­cesii din partea Washingtonului, inclusiv pe tema scutului antirachetă din Europa sau o reevaluare a implicării americane în bazinul extins al Mării Negre.

Înțelegerile ruso-occidentale nu sunt suficiente

Înțelegerile dintre marile puteri occi­den­tale și Rusia nu sunt însă suficiente pentru rezolvarea situației din Siria. Stabilizarea acestei țări nu poate fi de durată, atât timp cât Turcia, Arabia Saudită sau Qa­tarul vor continua să susțină sau să adopte o neutralitate binevoitoare față de mișcă­rile islamice radicale. Dacă implicarea Ira­nului (unul dintre marii câștigători ai compromisului dintre marile puteri), a comunităților șiite și a kurzilor a fost de la început câștigată, nu același lucru se poate spune despre Turcia, Arabia Saudită și Qatarul. Președintele Reccep Tayyp Er­doğan continuă să vadă în kurzi și în re­gimul Bashar al-Assad principalii inamici ai Turciei la nivel regional (kemaliștii fiind pro-Assad). Crearea unei axe Liban-Siria-Irak-Iran ar reprezenta o limită serioasă in­fluenței Turciei către sud. În același timp, Arabia Saudită și Qatarul văd în re­gi­mul Assad un obstacol atât la nivel politic, dar și pe versantul religios. Dacă structurile regimului Assad ar fi înlă­tu­rate, instalarea unei puteri exclusiv sunite la Damasc ar plasa Siria în orbita inte­re­selor turce și saudite.

Iată cum, pentru rezolvarea dosarului si­rian, marile puteri occidentale și Rusia vor trebui să treacă și testul implicării actorilor regionali care au jucat un rol în declanșarea și întreținerea acestei crize. Numai în acest fel va putea lua sfârșit un conflict care de patru ani încoace a produs prea multe daune: emergența Organizației Statului Islamic, milioane de persoane de­plasate și refugiate, distrugerea pa­tri­mo­niu­lui istoric, comunitarizarea și ura.