Asaltul asupra băncilor centrale, la ei și la noi

Asaltul asupra băncilor centrale va continua pe măsură ce populismul prinde tot mai mult teren.

Victor Popa 11.04.2018

De același autor

 

Spre deosebire de politicieni, bancherii centrali nu caută lumina reflectoarelor. Nu stau nici ascunși, știu însă că nu orice întrebare simplă poate fi lămurită cu un răspuns simplu. „Mai crește economia la anul?“, „Cade cursul?“, „Cu inflația ce faceți?“ ș.a.m.d. Întrebări legitime pe care le auzi atât la București, cât și la Londra, Frankfurt sau Washington. Doar că nu orice subiect din sfera economică ține de competența unui bancher central. Pe deasupra, mai există și cutumele. Nu este vorba de vreun cod secret. Ele sunt născute din prudență. Orice reper generează mișcări de piață, potențial costisitoare.

 

Dar cum de ce ți-e frică nu scapi, ultimii zece ani au spulberat zona de confort a bancherilor centrali. Criza a fost doar parțial de vină. De restul s-au ocupat politicienii. Cel puțin pe segmentul populist, nu mai există de mult niciun dubiu: la originea tuturor relelor se află banca centrală. În 2016, Donald Trump a pus tunurile pe Rezerva Federală și a acuzat-o că alimentează un imens balon speculativ. În paralel, clipuri electorale pictate într-o tușă antisemită deloc subtilă propagau imaginea finanțiștilor evrei care-i văduvesc de oportunități pe americanii de rând. Foștii președinți ai FED erau plasați în context cu George Soros sau cu Lloyd Blankfein de la Goldman Sachs.

 

Peste ocean, Banca Angliei avea propriile lovituri de încasat. Militanții pentru Brexit atacau virulent banca centrală pe motiv de atitudine proeuropeană. Unii chiar au cerut capul guvernatorului. De altfel, după referendum au și primit satisfacție: Carney a anunțat că va pleca cu doi ani înainte de expirarea mandatului.

 

La nivelul percepției, distincția dintre politica guvernamentală și cea monetară este tot mai vagă. De aici și atacurile. Vizibilitatea băncilor centrale a crescut odată cu nivelul de implicare. Nici nu se putea altfel, având în vedere răspunsul la criza financiară din 2008. Mai toate soluțiile adoptate au avut ca actori principali băncile centrale. În prima fază, prioritatea zero a fost stabilitatea, de fapt „salvarea“, sectorului financiar. A urmat așa-numita problemă „suverană“ sau de solvabilitate a unor state. În paralel, au fost operate măsurile cantitative, în speranța că, la un moment dat, acestea vor produce efecte și în economia reală. Ce s-a înțeles de aici? Că băncile centrale le rezolvă pe toate. Mulți decidenți au îmbrățișat rapid filozofia. Ce poate fi mai tentant decât un tap ispășitor, mereu la-ndemână? Sau, de ce nu, un tezaur de soluții rapide? Cu asemenea opțiuni, e păcat să nu profiți. La București, Liviu Dragnea nu mai stă pe gânduri: „Politica monetară trebuie realizată în urma unui dialog constant cu guvernul și cu parlamentul“. Să fie Dragnea un adept al monetarismului britanic din anii ’70? Pe vremea aceea lucrurile erau, într-adevăr, mult mai simple. De dobânzi se ocupa guvernul! Și o făcea atât de eficient, încât, în disperare de cauză, a trebuit să ceară ajutorul FMI în 1976. Pentru cine este realmente interesat, ar fi multe de învățat de aici. Ca și în România zilelor noastre, toate majorările de salarii și de pensii erau spulberate instantaneu de inflație. Normalizarea dobânzilor s-a produs abia după 1998, atunci când toate prerogativele politicii monetare au trecut la Banca Angliei și instituția a devenit independentă.

 

Între situația macroeconomică a Marii Britanii și cea a României pot fi trasate și paralele mult mai actuale. Pe fondul deficitelor comerciale cvasipermanente, ambele au o problemă cu inflația. „Iar au ratat ținta“ se spune la București când vine vorba de BNR. Dincolo, lucrurile sunt privite ceva mai nuanțat, chiar la nivel de public, însă, în principiu, „scumpiri“ și „Banca Angliei“ sunt doi termeni pe care-i întâlnești des în aceeași frază. Discuția despre regimul de țintire a inflației, ca obiectiv statutar al băncilor centrale, despre eficiența și oportunitatea acestuia este una pe cât de vastă, pe atât de teoretică. În urma crizei, era de așteptat ca rolul autorității monetare să fie redefinit. Nu s-a întâmplat decât parțial. Dezbaterea trebuie păstrată totuși în parametri raționali. Să culpabilizezi o instituție pentru ceva ce nu controlează nu este rațional. Când o țară importă mai mult decât exportă, nu poți să dai vina nici pe BNR și nici pe Banca Angliei. Decât dacă ești om politic iresponsabil, bine-nțeles.

 

Revenind la sfera politică, asaltul asupra băncilor centrale va continua pe măsură ce populismul prinde tot mai mult teren. În regiunea noastră, tonul l-a dat Viktor Orbán, imediat după preluarea puterii în 2010. A încercat în repetate rânduri să-și subordoneze MNB (Banca Națională a Ungariei) și l-a impus ca guvernator pe György Matolcsy, personaj extrem de controversat, care încearcă zilnic să-și confirme prostul renume. Practica finanțărilor dubioase făcute fără perdea din banii băncii centrale ar putea să-i inspire și pe alții. Șeful său politic este oricum liderul spiritual al tuturor celor care se simt încorsetați de legile și de obiceiurile Europei Occidentale. Emularea modelului Orbán ar putea să-l tenteze și pe Dragnea. Doar că toleranța Bruxellesului față de Budapesta a fost întotdeauna ciudat de mare. România nu se bucură de așa ceva și cu atât mai puțin Liviu Dragnea.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2018 Revista 22