Brexit: șapte erori capitale

Când știi că urmează cel mai important examen din viața ta și nu lași absolut totul pe ultima noapte, parcă n-are niciun farmec. Câți n-am trăit asta?! Pregătire temeinică? Pas cu pas? Lu­at totul din timp? Să fim serioși! Și, oricum, până pe 29 martie 2019, la orele 23.00, adică termenul limită stabilit prin legea britanică pentru ruperea definitivă de Uniunea Europeană, britanicii mai au destul. Ar mai putea chiar s-o ia de câteva ori de la zero.

Doar că, brusc, guvernul de la Londra pare să fi basculat în extrema cealaltă. Downing Street se mișcă acum într-un ritm necaracteristic de accelerat. Executivul s-a apucat să stocheze medicamente și alimente. Ce-i drept, scurt-me­traje de tip duck and cover, infotainmentul anilor ’50, care-ți arată în ce poziție trebuie să stai sub masă în caz de atac nuclear, n-au apărut. Sentimentul de alertă plutește totuși în aer. Posibilitatea unui Hard Brexit sau mama tuturor blocajelor logistico-administrative este reală. Prudența guvernului este binevenită, chiar dacă responsabilitatea pentru preludiul apocaliptic îi revine în totalitate.

În retrospectivă, am identificat șapte erori strategice care au slăbit semnificativ poziția britanică în negocierile pentru Brexit:

Articolul 50 din Tratatul de la Lisabona, cel prin care un stat membru își anunță intenția de retragere din Uniunea Europeană, a fost invocat prea devreme. Odată făcut pasul, timpul curge. Termenul de doi ani este bătut în cuie, indiferent dacă se ajunge sau nu la vreun acord. În martie 2017, când a invocat Articolul 50, Marea Britanie nu avea nici strategie de negociere și nici obiective. De fapt, obiective ferme nu are nici acum, având în vedere că partidul conservator, cel care asigură guvernarea, nu își asumă integral planul Theresey May, așa-numitul white paper. Abordarea britanică a fost una de tip „văzând și făcând“, multe concluzii majore au venit abia după contactele cu partenerii europeni, și nu după consultarea propriilor experți.

Înființarea unui minister pentru Brexit a complicat lucrurile, în loc să le simplifice. Cel care s-a ocupat de negocierile propriu-zise nu a fost ministrul de resort, proaspătul demisionar David Davis, ci fostul său adjunct de la DExEU (Department for Exiting the European Union), Oliver Robbins. Până aici, nimic spectaculos, munca revine deseori celor din plan secund. Doar că, din septembrie 2017, Robbins s-a mutat la cabinetul primului ministru ca să se ocupe tot de... Brexit. Mutarea a fost provocată de Theresa May, pe fondul lipsei de încredere în calitățile fostului ministru. Potrivit Financial Times, pe parcursul ultimelor 12 luni, David Davis și-a alocat doar patru ore de discuții cu omologul său european Michel Barnier. Asta nu schimbă problema dublei comenzi. Mai mult, DExEU a dislocat resurse importante din alte ministere și a generat birocrație suplimentară. Eficiența Executivului a fost astfel subminată, având în vedere că, pe lângă Brexit, mai trebuia condusă cumva și țara. Disfuncționalitățile și timpul pierdut au determinat-o în cele din urmă pe Theresa May să se ocupe personal de negocierile cu Bru­xellesul. Revenind la Davis, stilul de lucru al fos­tului ministru i-a exas­pe­rat și pe europeni. Declarația lui Jean-Claude Juncker potrivit căreia are încredere și își dorește să negocieze cu Theresa May trebuie interpretată în acest registru.

Partidul Conservator nu are nici acum o poziție unitară față de Brexit. Declarația de la Chequers, elaborată ulterior într-un white paper, ar fi trebuit să bată în cuie strategia finală, în anticiparea discuțiilor tehnice cu Bruxellesul. N-a fost să fie. La nivel guvernamental s-a lăsat cu demisii și la votul din Parlament cu emoții. Orice concesie suplimentară față de Bruxelles va intensifica rebeliunea internă.

Theresa May și-a încălcat sau a relativizat propriile principii. Încă de la preluarea mandatului, primul ministru a insistat pe așa-numitele red lines, câteva principii de nezdruncinat, indiferent de cum evolueaza negocierile cu Uniunea Europeană. Pe măsură ce a înțeles implicațiile unui Hard Brexit cât mai categoric, a început să-și nuanțeze pozițiile, spre furia multor colegi de partid. „Setul comun de reguli“ pe care l-a propus recent se suprapune sub anumite aspecte pieței comune, pe care a promis ferm că o părăsește. Un alt red line este ieșirea de sub jurisdicția Curții Europene pentru Justiție (CJEU). Nici asta n-o să se întâmple în proporție de 100%. Eventuale deraieri de la „setul comun de reguli“ urmează să fie arbitrate de CJEU alături de curțile britanice. De fapt, influența Curții va depinde de natura acordului final dintre britanici și europeni. Dacă primul ministru ar fi încercat de la bun început să tempereze așteptările maximaliste, astăzi ar fi avut mai puține bătăi de cap.

Problema frontierei cu Irlanda a fost ignorată atât în timpul campaniei premergătoare referendumului, cât și mult timp după. Acordul din Vinerea Mare (The Good Friday Agreement), semnat în 1998, prevede, printre altele, liberul acces între Irlanda și Irlanda de Nord. Părăsirea pieței comune implică puncte de frontieră și granițe fizice, adică încalcă principiul liberului acces. Faptul că politicienii angrenați de partea „Leave“ sau „Remain“ nu s-au gândit nicio secundă la acest aspect mai e cum mai e. În febra unei campanii pentru plebiscit poți să treci repede cu vederea opt decenii marcate adesea de război civil, lupte de stradă, mii de asasinate sau atentate de tot felul. Poate să-ți scape chiar nașterea unui stat nou, vecin cu tine. Imposibil de înțeles este însă cum „mandarinii“ (înalți funcționari publici britanici) au considerat că nu este un subiect demn de mapa șefilor politici, în discuțiile cu partenerii europeni. Atât tehnic, cât și politic problema frontierei cu Republica Irlanda s-a dovedit de la distanță cea mai dificilă de pe agenda Brexit. A consumat timpul și energia tuturor, fără să fi fost încă rezolvată. Recunoașterea timpurie a acestei dificultăți ar fi configurat altfel negocierile.

Theresa May a pariat pe alegeri anticipate în 2017 și a pierdut majoritatea solidă din Parlament. Avansul de 20 de procente față de Labour s-a spulberat aproape integral și s-a văzut nevoită să apeleze la sprijinul unioniștilor radicali din Irlanda de Nord. În Parlament, trecerea oricărui proiect guvernamental a devenit un joc de noroc. În condițiile opoziției virulente din partea propriilor conservatori, fie pro-, fie anti-UE, premierul mizează de multe ori pe voturile opoziției. Adică pe partidul lui Jeremy Corbyn, coșmarul oricărui Tory. Nici poveste de majorități solide ca premise pentru un proiect național fără precedent, așa cum este Brexit! Pe 17 iulie, guvernul a reușit să respingă la limită amendamentele pe marginea legislației vamale aduse de parlamentari conservatori anti-Brexit, la doar trei voturi diferență.

Guvernul a prezentat white paper-ul la mai bine de doi ani de la referendumul pro-Brexit. În ultimă instanță, asta spune totul. Articularea acestor pretenții vine nepermis de târziu. Practic, potrivit calendarului impus de invocarea Articolului 50, de acum totul decurge în viteză. Chiar dacă termenul limită este 29 martie 2019, la orele 23.00, asta nu înseamnă că părțile pot să negocieze liniștite până pe la 22.50! Ca să poată fi ratificat în 28 de parlamente, plus Parlamentul European, acordul ar trebui să fie încheiat și depus spre aprobare la Consiliul European până în octombrie anul acesta.

Retrospectiva, bine-nțeles, ne face pe toți mult mai deștepți decât suntem. Nimeni nu se aștepta ca Brexit-ul să fie ușor. Foarte mulți britanici se declară încă dispuși să suporte costurile în sensul asumării unui oarecare disconfort economic.

Acestea fiind spuse, există și erori care puteau fi evitate. Chiar dacă resursele de expertiză sunt mult mai limitate decât cele ale Comisiei Europene, guvernul de la Londra nu a fost coerent nici măcar la nivel de intenții.

Niciun lider politic important nu a încercat să se ridice la înălțimea momentului. De altfel, fuga colectivă de responsabilitate și refuzul de a lua decizii, inclusiv din partea liderului opoziției, Jeremy Corbyn, este ceea ce o menține în funcție pe Theresa May. La rândul ei, o antieroină parcă desprinsă din satirele politice ale lui Armando Iannucci. //