De același autor
Există o tehnică de comunicare, pe cât de veche, pe atât de rudimentară, care te învață că, atunci când ești nesigur sau când n-ai niciun plan, trebuie să-ți bombardezi publicul cu detalii. Mulți or să se declare impresionați, chiar dacă n-au înțeles nimic. Important este să pară suficient de complicat și să aibă aspect tehnic.
S-ar încadra discursul de vineri al Theresei May în tiparul de mai sus? Depinde pe cine întrebi. În tabăra Remain se găsesc destui care să răspundă cu „da“. Poziția lor nici n-ar putea să fie alta, având în vedere că guvernul respinge oricum opțiunea uniunii vamale. De piață comună nici nu mai poate fi vorba, așa cum a confirmat până și liderul Labour, Jeremy Corbyn.
Publicul-țintă a fost însă altul. În buna tradiție conservatoare, cele mai mari amenințări și presiuni vin din sânul propriului partid. Mai exact, este vorba despre susținătorii scenariului de Hard Brexit, cei care, în principiu, resping orice propunere venită de la Bruxelles, indiferent de subiect. Lor li s-a adresat Theresa May în primul rând. Și a făcut-o cu succes: a reușit să-i calmeze pe răzvrătiți.
La rândul lor, partenerii europeni care reclamă de luni bune lipsa de direcție a Londrei au avut parte, în premieră, de elemente concrete. Discursul de la Mansion House a fost cel de-al treilea și până în prezent cel mai consistent legat de Brexit. Primul ministru a încercat să facă uitate ultimele 18 luni de confuzie. A bifat cât s-a putut de mult: de la principii generale și linii de demarcație, până la propuneri inedite sau detalii de ordin tehnic. De-a valma, spun unii. Totuși, mesajul a fost limpede. În relația cu UE, Marea Britanie își dorește un acord special și fără precedent. Fără piață comună și, implicit, fără libera circulație a forței de muncă, fără uniune vamală, fără graniță cu Irlanda, în afara jurisdicției Curții Europene de Justiție și cu posibilitatea de a negocia propriile acorduri comerciale.
May se află sub o presiune formidabilă de ceva timp (puțin peste 12 luni). Prin comparație, pentru acordul dintre UE și Canada a fost nevoie de 7 ani. Exemplul nu este întâmplător. „Modelul canadian“ a fost deseori luat în discuție și chiar sugerat britanicilor de către negociatorul șef al UE, Michel Barnier. Formula nu este însă agreată de Downing Street, la fel cum nu sunt acceptate nici alte modele deja existente (acordurile cu Japonia, Coreea de Sud, Norvegia, Elveția). După caz, respingerea este fundamentată fie economic, fie politic.
Acestea fiind spuse, accesul cât mai nerestricționat la piața europeană rămâne un obiectiv strategic pentru Londra. May a venit cu o serie întreagă de propuneri care, privite dinspre Marea Britanie, ar putea să treacă drept concesii.
Multe dintre standardele și reglementările UE urmează să fie respectate ad-litteram. Acquis-ul comunitar a fost oricum transferat integral în legea britanică, pentru ca parlamentarii să poată păstra, elimina sau modifica, în funcție de priorități. Premierul propune înființarea unor organisme independente de arbitraj care să vegheze la respectarea normelor europene și să soluționeze eventuale dispute. Britanicii își propun, de asemenea, să aplice, contra cost, pentru statutul de membru asociat al unor agenții europene care reglementează anumite industrii (chimică, farma sau aeronautică).
Cu adevărat surprinzătoare a fost resemnarea Theresei May față de situația sectorului financiar în perspectiva Brexit. „Nu mai urmărim obținerea drepturilor de passporting, având în vedere că este ceva ancorat în mecanismul pieței comune.“ Prin „dreptul de passporting“, orice instituție financiară înregistrată în spațiul economic european poate să furnizeze servicii în oricare dintre statele membre, fără să-și mai bată capul cu obținerea de autorizații suplimentare. Este ceea ce bancherii au cerut pe o singură voce, imediat după aflarea rezultatului de la referendumul din 23 iunie 2016. Multă vreme chiar au trăit cu impresia că este fezabil și că, într-un fel sau altul, vor putea să se bucure de această facilitate și după Brexit. Politicienii de la putere le-au promis că or să le susțină cauza până în pânzele albe. N-a fost să fie. Astfel, în rândul privilegiaților revoluției antieuropene, n-o să vezi bancheri. O să vezi în schimb pescari. Ei n-au reușit niciodată să facă pace cu europenii. Nu că ar fi rămas cu vreun complex istoric din vremurile în care dădeau primii ochii cu flota lui Napoleon. Mai degrabă, s-au simțit discriminați, când s-a pus problema alocărilor de pește. Pe deasupra, multitudinea de norme impuse de Bruxelles, în special în ceea ce privește aspectele industriale, le-a complicat viața. Faptul că mai toate localitățile de coastă au votat pentru Brexit nu este întâmplător. Spre deosebire de mulți britanici, ei privesc cu optimism în zare. A venit vremea pescarilor.
