De același autor
Crizele au prostul obicei să măture din funcție politicienii de la putere. Spre exemplu, în urma crizei financiare aproape că n-a mai rămas piatră pe piatră. Cu foarte puține excepții, cum ar fi cabinetul condus de Angela Merkel, niciun guvern nu a rezistat. Ar fi prea devreme să facem bilanțul politic al actualei crize globale, mai ales că nu s-a încheiat. De fapt, pare că abia acum prinde viteză. Semnalele timpurii însă ne indică aceeași direcție. În fond, PNL a reușit să piardă alegerile după nici un an de pandemie, în condițiile în care guvernul Orban s-a achitat onorabil de gestionarea primului val. În oglindă, cabinetul de la Londra condus de Boris Johnson a livrat în 2020 o mostră de dezastru, cu cel mai mare număr de decese la nivel european. În ciuda acestui fapt, încrederea în executiv s-a menținut anul trecut la un nivel destul de ridicat, în timp ce partidul de guvernământ nici măcar nu a pierdut teren în fața opoziției laburiste, ba dimpotrivă. Ce-i drept, vântul din pupa Brexit bătea încă puternic în catargele Tory după o victorie categorică înregistrată la scrutinul general din decembrie 2019. Reușește așadar Boris Johnson să-și păstreze suflul victoriei și după cel de-al doilea an pandemic? Sau se alătură galeriei de lideri politici de care marile crize nu se împiedică, oricât de galonați ar fi? Mai degrabă a doua variantă, dacă ar fi să judecăm strict după rezultatul alegerilor anticipate care au avut loc săptămâna trecută în constituenta North Shropshire. După aproape două secole de dominație conservatoare, electoratul a hotărât că e cazul să mai încerce și altceva. La dimensiunea istorică a înfrângerii se adaugă un element cel puțin la fel de dureros pentru formațiunea premierului: North Shropshire este un bastion pro-Brexit reprezentat acum la Westminster de un partid anti-Brexit. În speță, de Partidul Liberal Democrat, care la ultimele alegeri parlamentare a militat nici mai mult, nici mai puțin decât pentru abrogarea articolului 50 de retragere din Uniunea Europeană. Adică pe anularea Brexit, fără drept de apel și mai ales fără referendum. Prin urmare, echipa de brexiteers din Downing Street a fost supusă unei umilințe majore. Până la urmă, Boris este cel care a reușit să canalizeze cel mai bine anti-europenismul pentru bifarea propriilor obiective politice și să disloce masiv voturi de la adversarii politici, în special de la laburiști. S-a întors roata? Nu neapărat.
Înfrângerea istorică suferită de conservatori nu trebuie citită în cheia Brexit. Are legătură cu aroganța unei echipe guvernamentale care se consideră invincibilă și cu gestionarea haotică a pandemiei. Nu în ultimul rând, are legătură cu ceea ce în folclorul politic britanic trece drept „sleaze”. „Corupție” mai pe românește, dar cu ceva mai mult accent pe aspectul moral. Așa s-a și ajuns de altfel la anticipate în constituenta cu pricina. Owen Paterson, parlamentar Tory pentru North Shropshire din 1997, s-a văzut nevoit să demisioneze în urma unui scandal de „sleaze”. Fostul ales conservator își rotunjea veniturile cu aproximativ 100.000 de lire anual prin activități de lobby prestate în beneficiul unor firme private. Ajuns în cele din urmă în fața comisiei de standarde din parlament, partidul a făcut scut în jurul său. Reacția colegilor a fost una de camaraderie exemplară, parcă desprinsă din analele politicii românești: au sărit rapid să schimbe regulamentul Camerei Comunelor care, departe de a fi draconic, prevede totuși într-o asemenea speță o suspendare pe o perioadă de 30 de zile. Cu alte cuvinte, un fel de bătaie simbolică peste degete. Majoritatea conservatorilor a considerat însă că până și o asemenea corecție este mult prea aspră. Abia după un recul mediatic de proporții și proteste vehemente din partea opoziției, parlamentarii puterii au dat înapoi, ceea ce a condus într-un final la demisia lui Paterson. Mobilizarea inițială a conservatorilor a fost cu adevărat impresionantă dintr-un motiv lesne de înțeles: asemenea ciubucuri sunt la ordinea zilei.
Fostul procuror general și parlamentar pentru Torridge and West Devon Geoffrey Cox, spre exemplu, este ferm hotărât să nu-și lase la greu electoratul din constituentă în vremuri de pandemie. Așa că face un efort și votează online legile de la Westminster, chiar dacă se află în Caraibe, acolo unde oferă consultanță juridică autorităților din Insulele Virgine Britanice, una din cele mai notorii destinații off-shore de pe planetă. Până la urmă nu face decât să trăiască și, mai ales, să muncească în spiritul politicilor destinate pieței muncii pe care le-a implementat propriul guvern. Când executivul te încurajează să fii flexibil și să-ți iei mai multe joburi deodată, Sir Geoffrey se conformează: pe lângă salariul de parlamentar de 82.000 de lire, reușește să-și mai completeze venitul anual cu încă aproximativ 1 milion de lire din consultanța oferită unor paradisuri fiscale, mai ales atunci când paradisurile se confruntă cu acuzații de corupție la nivel guvernamental.
Pe lângă tematica „sleaze”, aroganța unui guvern care se crede invincibil a contribuit, de asemenea, la victoria liberal-democraților din North Shropshire. Asta, în condițiile în care toleranța electoratului britanic la incompetență, indiscreții sau chiar și la diverse manifestări ale aroganței se situează destul de clar peste media europeană. Volumul indignării publice este mult mai scăzut decât pe continent. Ca să-i scoată cineva pe britanici din răbdări, trebuie să depună eforturi serioase. În ultima perioadă, echipa lui Boris reușește totuși să doboare barierele calmului britanic aparent și o face aproape zilnic. Indignarea electoratului vine mai cu seamă din dublul standard întâlnit la diverși membri ai executivului.
La primul val al pandemiei, Dominic Cummings, principalul strateg al campaniei pentru Brexit și ulterior eminență cenușie a cabinetului Johnson, a dovedit că nu dă doi bani pe carantina dură impusă populației atunci când s-a apucat să străbată țara-n lung și-n lat, alături de familie. Nici măcar nu l-a costat jobul. Plecarea lui Cummings s-a produs mai târziu din alte motive și publicul a trecut relativ repede peste acest moment. La finalul anului trecut, britanicii au fost însă consemnați din nou la domiciliu, cu toate interdicțiile de rigoare. Cele mai multe familii nu au putut să se reunească de sărbători. Unii n-au apucat să se mai vadă niciodată. Cine s-ar fi gândit că într-o asemenea situație la Downing Street petrecerile se țin lanț, în disprețul tuturor normelor impuse muritorilor de rând? Dezvăluirile au venit abia recent și au picat cum nu se poate mai prost pentru guvern. Adică, exact în momentul în care executivul pregătea introducerea de noi restricții în vederea limitării proliferării omicron. Filmarea scăpată în presă chiar din sânul Downing Street în care Allegra Stratton, fostul director de comunicare al premierului, testează în bășcălie diverse variante de răspuns la eventuale întrebări pe marginea petrecerilor în cauză, a făcut înconjurul lumii. Coincidențe? Probabil că nu. Dacă cineva și-a propus să facă țăndări credibilitatea guvernului (sau ce a mai rămas din ea) într-un moment critic, atunci a reușit cu brio. Până una-alta, Marea Britanie a devenit din nou incubatorul european al molimei. Disponibilă acum și în varianta hiper-transmisibilă. //
