Nicușor Dan, primul președinte al societății civile

Pentru prima dată în istoria recentă a României, funcția prezidențială este ocupată nu de un om al partidelor, al rețelelor de putere sau al birocrației de stat, ci de un exponent autentic al societății civile. Nicușor Dan nu vine din interiorul sistemului, ci din spațiul dintre cetățean și autoritate — acel spațiu pe care îl numim, uneori vag și alteori cu speranță, societate civilă. Votul din 18 mai nu aduce doar o alternanță de persoane sau partide. Este, în profunzime, un semn că cetățenia activă, implicarea civică și gândirea critică pot deveni, în sfârșit, forme de guvernare.

Nicușor Dan nu are biografia politică tipică pentru un președinte. Nu a fost crescut în laboratoarele partidelor mari, nu s-a format în școlile de cadre ale puterii și nici nu a făcut parte din acea generație de „aleși eterni” care circulă de la un post la altul, indiferent de ideologie. A venit în viața publică dintr-o zonă ignorată prea multă vreme: cea a activismului local, a apărării spațiului public, a justiției urbane și a rigorii administrative. Matematician de formație, și-a construit autoritatea nu prin discurs politic, ci prin coerență și constanță. A creat Asociația „Salvați Bucureștiul” într-o vreme în care dreptul orașului de a respira era călcat în picioare în numele profitului imobiliar, în care clădiri emblematice ale Capitalei erau demolate cu nesocotirea legii. A luptat în instanțe, a lucrat cu hărți, cu planuri urbanistice, cu documente. Nu cu vorbe.

Nu se poate înțelege caracterul lui Nicușor Dan fără a evoca parcursul său în Uniunea Salvați România. El a fost inițiatorul unei mișcări civice care a devenit partid politic, a intrat în Parlament și a deschis o cale nouă pentru reprezentarea politică a vocilor reformiste. Dar atunci când formațiunea pe care a fondat-o a început să se îndepărteze de gândirea și de echilibrul care îi definesc parcursul, Nicușor Dan a ales să se retragă. Nu a rămas „agățat de funcție”, nu a forțat compromisuri pentru a rămâne relevant. A preferat să plece — cu costul pierderii unei platforme politice deja construite — în loc să abdice de la propriile convingeri. Această decizie, rară în politica românească, spune mult despre raportul său cu ideea de putere: nu o caută pentru ea însăși, ci ca mijloc de a proteja un set de principii.

Mandatul său de primar general al Capitalei a fost traversat de crize: pandemie, dezechilibre bugetare, infrastructură subfinanțată și un sistem administrativ moștenit din decenii de clientelism politic. Cu toate acestea, stilul său a rămas constant: refuzul populismului, evitarea gesturilor teatrale, accentul pe claritate instituțională și pe respectarea procedurilor. Nu a fost un primar spectaculos, dar a fost un administrator care a făcut ordine într-un oraș aproape de colaps financiar. A blocat achiziții netransparente, a restructurat instituții, a desființat direcții-fantomă și a adus pentru prima dată o logică a priorităților în cheltuirea banului public. A ales să investească în infrastructură, în transportul public, pentru a face ca toți bucureștenii să beneficieze de veniturile colectate din taxele locale. Pentru unii, a părut lent, pentru alții, lipsit de carismă. Dar în fața unui sistem care funcționa pe improvizație și loialitate politică, Nicușor Dan a oferit o altă paradigmă: aceea a răbdării administrative, a lucrului făcut cu documente și cu reguli. Exact ceea ce-i conferă acum, ca președinte, un avantaj crucial: el cunoaște deja, din interior, cât de greu se schimbă inerțiile birocratice — și cât de important e să le schimbi fără să le spargi.

Alegerea lui Nicușor Dan marchează un moment de cotitură. Este primul președinte care nu urcă în funcție de pe scara ierarhiilor de partid, ci dintr-un parcurs civic, construit în afara sistemului și în ciuda lui. Această schimbare de profil e importantă nu doar ca semnal politic, ci și ca reconfigurare a contractului simbolic dintre stat și cetățeni. Prin victoria sa, Nicușor Dan obligă instituția prezidențială să revină la un rol de arbitru, garant, paznic al regulilor, nu de actor în bătălia pentru putere. El nu are un aparat de partid în spate, nu are rețele în teritoriu, nu are un trecut de loialitate față de grupuri de interese.

Tocmai de aceea, a renăscut speranța că va putea vorbi în numele celor care, până acum, nu s-au simțit reprezentați: cei care lucrează, cei care citesc, cei care protestează, cei care nu apar la talk-show-uri, dar care formează țesutul viu al unei societăți democratice. Venind din afara partidelor tradiționale, Nicușor Dan își datorează legitimitatea unei mobilizări civice, nu unei mașinării de partid. Aceasta e forța lui — dar și principala vulnerabilitate. Într-un sistem politic în care instituțiile funcționează adesea prin alianțe subterane și reflexe de castă, un președinte fără rețele e un președinte expus. Îi va lipsi protecția sistemului. Îi va lipsi complicitatea, dar și sprijinul. Va avea în schimb așteptări uriașe din partea unui public care, după zeci de ani de dezamăgiri, proiectează în el un tip ideal de autoritate: incoruptibilă, discretă, eficientă, echidistantă. Or, instituția prezidențială nu este un spațiu al miracolelor. Este una a constrângerilor, a echilibrului și a rezistenței instituționale. Miza lui va fi să nu se izoleze. Să rămână conectat la societate fără să devină prizonierul unei bule idealiste. Să colaboreze fără să cedeze și să construiască fără să se confunde. //