De același autor
"De necrezut! Institutul Cultural Român și Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, s-au adunat miercuri, într-o reuniune festivă, avându-i ca invitați pe Victor Ponta și Crin Antonescu ( de ce nu Ion Iliescu și Dan Voiculescu?) pentru o serbare simpozion sau ce o fi fost întrunirea aceea, având drept titlu ”Cum trebuie condamnat comunismul?”
Iată o știre la auzul căreia poți risca să-ți pocnească un vas pe creier, și te miri cum nu li se întâmplă asta unora, cum ar fi reprezentanții de azi ai foștilor deținuți politici? Este o organizație din care fac parte mult înainte de a fi scris Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste, ca membră de onoare. De onoare! Nicio recunoaștere, nici un premiu care mi s-a dat cu excepția marginalului, dar atât de emoționantului premiu ”Monica Lovinescu” nu m-a emoționat și onorat atât. Or acum, ce fel de membră de onoare sunt eu acolo. Ca Iliescu? Ca Ponta? Ca Voiculescu? Ca Andrei Marga?
Într-adevăr, de necrezut!
Mi se poate spune, în România asta în care, alarmant, nimeni nu se mai miră și nu se mai indignează de nimic, de ce de necrezut, dacă nu ai fost acolo să vezi cum și ce s-a discutat. Am s-o spun limpede. Nici dacă aș fi putut să mă dau de trei ori peste cap și să mă transform într-o muscă, să văd, de curiozitate, ce și cum se poate discuta acolo, nu aș fi intrat într-o ambianță atât de toxică, atât de periculoasă pentru sănătatea morală a unui om cât de cât decent. Oricât de orgolios ai fi, oricît de puțin rezistent la bani, funcții, oricât de tare ai urî fosta guvernare și pe Elena Udrea, oricât de tare te-ar fi afectat tăierea pensiei și lipsa de diplomație și delicatețe a lui Traian Băsescu, oricât de nelămurit ai fi în privința dosarului ”Flota”, oricât te-ar speria înclinațiile dictatoriale ale președintelui și oricât n-ai înțelege opțiunea intelectualilor lui, oricât de puțin ți-ar fi rușine de amintirea prieteniei cu Herta Muller sau cu Vladimir Bukovski, oricât ți-ar lipsi frică lui Dumnezeu, să vrei să vorbești în numele victimelor comunismului, simțind în ceafă răsuflarea lui Ion Iliescu și a Securității presupune o imensă, consternantă nerușinare.
Am stat în urmă cu mai bine de zece ani vreme de 24 de ore cu un om folosit de regimul comunist ca să-i execute crimele. Mi-a povestit lucruri atroce. M-am simțit sănătatea psihică și morală în pericol. Omul acela însă nu era, nu mai era periculos, nu mai era toxic pentru mine și pentru lumea în care trăia, România anului 2000. Și nici pentru el însuși. Fiindcă el vorbea în numele lui prorpiu, în numele celui care devenise, trezindu-se, despre cel care fusese, nu în numele victimelor sale.
Nu s-a petrecut impostură mai gravă în România post-comunistă decât aceea care s-a petrecut astăzi la sediul de unde vreme de aproape opt ani, echipa lui Horia Roman Patapievici, mi-a dat sentimentul că trăiesc într-o Românie aproape normală. Adică una în care toxicitatea este aproape suportabilă, oricum, nu încă mortală. A vorbi, avându-i în spate pe Iliescu și Voiculescu, slujbași dovediți ai crimei, pe Victor Ponta, infractor al lumii științifice, și o mediocritate iresponsabilă precum Crin Antonescu,în numele victimelor comunismului este o atât de periculoasă răsturnare a criteriilor valorice ale moralei, încât cred că atmosfera toxică în care trăim, asemenea monștrilor malformați din preajma Cernobâlului, din filmele lui Sorokin, fără s-o mai percepem, această atmosferă riscă să devină mortală. Nu e nevoie să fie mortală, la propriu, cât să cădem din zbor, ca muștele, cum mă tem eu că mi s-ar fi întâmplat dacă aș fi pătruns, de curiozitate în acea sală de festivități a ICR-ului. Ci trebuie doar ca ea să se instituie ca normalitate și atunci să fim cu toții, cu adevărat pierduți, ca popor care-și pângărește propria suferință.
Cum nu vreau să particip la mârșăvia asta, îmi anunț aici demisia de onoare din AFDPR, unde, după ce am scris 'Cazul Nichita Dumitru', am fost primită, împotriva voinței unora care spuneau că sunt prea tânără ca să fi făcut pușcărie politică. ”N-a făcut, a recunoscut atunci președintele AFDPR, Constanța, dar e foarte pușcăriabilă.” Prefer să rămân așa, în memoria lor, nepângărită."
