Pe aceeași temă
(Versiune revizuită după cea publicată în Tineretul Liber, 1991)
Potrivit istoriei, naturii şi destinului proprii, fiecare popor încearcă propriile sale sentimente. Chestiune valabilă, în particular, şi fiecărui individ. A ne menaja noi propriile noastre sentimente sau faptul că alţii o fac pro sau versus, recto sau verso, aceasta nu mi se pare că ar fi un avans în sensul unui progres. Ceea ce ne trebuie este forţa de a vrea şi a vedea adevărul în faţă, în toată măsura posibilului, fără a-l garnisi, a-l înfrumuseţa, dar şi fără a-l (re)considera parţial.
La 22 Decembrie 1989, cei mai mulţi dintre noi aveam convingerea că am luptat, am suferit şi am sperat pentru un alt bine decât cel care ne fusese „hărăzit“ de prea lungii ani „luminoşi“, de „aurul“ unei prea întinse epoci.
Şi iată că am fost obligaţi să constatăm că toate acestea nu au fost numai iluzorii şi decepţionante, dar că au servit şi drept interese, de putere, de mărire, de hoţie şi de prost gust, ca să enumăr câteva. Se naşte astfel un paradox al suferinţei: cea pe care ai îndurat-o din partea unora pentru alţii, tu, paratrăsnetul suferinţei lor, devine mai mică, în raport cu aceea pe care o simţi din partea celor pentru care ai suferit!
Istovirea, dezordinea, confuzia şi neliniştile, şi vechi, şi noi, caracterizează sentimentele majorităţii noastre. Poate şi lehamitea sau blazarea. Gândurile ni se îndreaptă în urmă spre sinistrul abis al trecutului, iar privirile în faţă, spre un viitor nesigur, după atâtea alegeri blufe...
Cu toate acestea, sentimentul ar încerca să se lumineze încet-încet, acelaşi sentiment pe care-l simţim şi astăzi şi care ne face să spunem că 22 Decembrie 1989 a fost ziua eliberării.
Nimeni nu va uita – în numele acestei eliberări-libertăţi – teribilele suferinţe care, la 22 Decembrie, nu făceau – din nefericire – decât să continue sau să înceapă pentru unii dintre noi (după 22...) şi asupra cărora nici până azi n-a căzut lumina naturală a adevărului. Privim azi, prin telescoape moderne, înapoi spre începuturi, dar vrem să eliminăm lungimea de undă care să ne arate vinovaţii?
Nu avem niciun motiv – din păcate – să serbăm această zi ca pe o victorie. Avem însă motive s-o comemorăm aşa cum se cuvine şi, sper, să considerăm ziua de 22 Decembrie ca pe sfârşitul unui coşmar, al unei istorii care se rătăcise pe „Aleea Primăverii“ şi care nu se va mai repeta; şi ca o naştere a unei speranţe într-un viitor mai bun, aşa cum ni l-am dorit noi atunci sau cum şi-l doresc tinerii de azi.
Au trecut, deja, 26 ani. Poate că nu va trebui să aşteptăm numărul întreg, 1989; să zicem doar cifrele adunate, de care ne apropiem, ne-ar fi de ajuns. Poate şi adevărului, pe care unii vor să-l aşeze lângă victimele de atunci, şi peste el iertarea şi uitarea.
Deşi la noi şi înfrângerea, şi victoria sunt la fel de ruşinoase, ca şi cum un japonez şi-ar face seppuku de două ori pentru că prima dată a ratat, sper că nu se va întâmpla aşa. Durerea nu se reciclează. Lumea iartă sau uită o crimă individuală, dar nu uită şi nu iartă participarea la o crimă colectivă. Pentru noi, 12/22 este mai mult decât 9/11.
Pentru toate suferinţele acestui popor ar trebui creată o arhivă memorial, separată, transparentă, dedicată.
În acest timp se moare încă pentru libertate, aşa cum s-a murit şi în ’89, şi o să se mai moară până la sfârşitul lumii...
Mihai Bogdan Lupescu
Decembrie 2015
