Pe aceeași temă
La sfârșitul anului ’89 sau în primele luni ale lui ’90 mi-a căzut privirea pe o caricatură apărută într-una dintre publicaţiile efemere ce populau pe atunci peisajul jurnalistic. O caricatură cu un umor amar pe seama percepţiei convenţionale a situaţiei noastre în Occident: o piatră uriașă acoperă pe jumatate corpul minuscul al unui om care zace sub apăsarea ei. Cineva îl întreabă contrariat: „Dumneata nu faci nimic ca să ieși din situația asta?“. Dacă aş fi caricaturist, aş da acum următoarea replică acestei idei geniale: o piatră uriaşă acoperă pe jumătate corpurile minuscule a 7-8 oameni. Partea de sus a pietrei e populată de tipi cool cu ochelari de soare pe nas, într-un peisaj cu vile somptuoase, maşini ultimul răcnet, mese îmbelşugate, femei etc. Cei de dedesubt discută şi gesticulează cu înfocare, contrazicându-se şi verbalizând simultan: „Să regândim structura factorului suprapus!“. „Ce ştii dumneata, eu zic să întărim partea dreaptă!“ „Ba nu, stânga să fie remodelată!“ „Să-l resetăm!“ „Ce vorbeşti, domnule, trebuie să-l decantăm!“ „... Ba nu, să-l surfilăm!“
Încercând să ţin pasul cu avalanşa de ştiri, comentarii, conferinţe, articole, interviuri şi talk show-uri de tot felul privind starea generala a ţării şi mersul ei greoi spre limanuri tot mai îndepărtate (ce vreţi, cei pe care vrem să-i ajungem merg şi ei...), îmi vine în minte imaginea unui vulcan care expectorează la nesfârşit cuvinte, un noian de cuvinte ce nu se depun nicăieri, durata vieţii acestor cuvinte fiind egală cu durata pronunţiei lor. Ceva fierbe în adâncuri, dar manifestarea cea mai vizibilă a fenomenului este o extraordinară efervescenţă verbală şi terminologică. (...) Un obstacol terminologic se interpune opac între realitatea însăşi şi verbalitatea analizelor. Acest obstacol convine de minune celor care doresc ca realitatea să rămână neschimbată. Abuzul de termeni convenţionali este în stare să distorsioneze percepţia în așa măsură, încât să crezi că realitatea este una cu acești termeni, altfel decât este ea de fapt.
„Căderea comunismului“, „democraţie“, „stânga și dreapta“, „economie de piață“, „libertatea de exprimare“, „separarea puterilor în stat“ etc., etc.
Una dintre smintelile acestui timp este intelectualismul cu gândirea lui comod-noțională, artificială şi simplificatoare. Mânuim noţiunile cu dexteritate de jongleur utilă în duelurile de talk show, dar care încețoșează realitatea în dosul cuvintelor. Nu ne mai întâlnim, ci „socializăm“, nu ne mai leagă nimic, ci „relaționăm“, nu mai vorbim unii cu alţii, doar „verbalizăm“.
S-o luăm metodic.
Căderea comunismului. Pe 22 decembrie 1989 a căzut comunismul. Ura! Dar... au căzut și comuniștii? Rog cititorii să răspundă singuri la această întrebare. Dacă cineva crede că da, au căzut, doar „Partidul“ nu mai există, atunci să-și clarifice unde s-a scurs PCR până la ultima picătură (cu excepția a două persoane lichidate fizic). De menționat că toți intelectualii autentici, atrași și cooptați inițial din motive de imagine, au plecat trântind ușa din FSN când și-au dat seama cu cine aveau de-a face. Spectacolul televizat cu figuranți înarmați și muniția de război aferentă au pus - în ciuda a peste o mie de jertfe umane - fundamentul unei iluzii care dăinuie până azi. Revoluția cetățenilor neînarmați, dar treji la minte, care aveau drept țel deposedarea reală de putere a comuniștilor, fusese înăbușită în sânge. Tulburările care au urmat, cu muncitori instigați la violență împotriva opozanților, infiltrarea și sabotarea din interior a partidelor „burgheze“ renăscute din propria cenușă, fundătura de ură și agresiune în care a sucombat orice tentativă de dialog politic sunt semne distinctive ale celui mai autentic bolșevism. Prin câte scindări a trecut până azi PNL după luxația așa-zisei aripi tinere? „Cunoscătorii“ clamează dezastrul CD și autonimicirea PNȚCD în cei patru ani de guvernare necomunistă (1996-2000), dar trec sub tăcere faptul că PD fesenist a contribuit la coabitare doar cu sabotaj și complicitate cu vechile structuri de putere (Miliție, Securitate, organe de stat centrale și locale, justiție partinică etc.). CD / PNȚCD nu au avut niciodată puterea reală, iar jurnaliștii, chiar cei care treceau drept prieteni (reciclați timp de decenii sub vechiul regim), au criticat într-una și de-a valma actele „puterii“.
Democrația. După cum rezultă din cele de mai înainte, „democrația“ postdecembristă ne-a fost făcută cadou de comuniștii înșiși. Să nu uităm vorbirea profetică a unuia dintre cei mai proeminenți „emanați“ ai Revoluției, cel care în zilele de tristă amintire a mineriadelor „doamne ferește!“ nu lua apărarea bătrânului Corneliu Coposu agresat de huliganii scoși anume din cavernele de huilă. Ca prim-ministru, el cerea instaurarea unei „democrații originale“. Pofta ce-a poftit s-a împlinit.
Constantin Dragoș
München, Inie 2017