Pe aceeași temă
Ideea lui Klaus Iohannis de a construi și a promova o altfel de politică a fost un vector important al recentei campanii electorale și i-a adus multe voturi. Din păcate, acum, la 100 de zile de la depunerea jurământului, o mulțime tot mai vehementă nu se mai revendică din fostele slogane electorale, acuzându-l că e doar un președinte de decor, „un ficus la Cotroceni“.
Ca atare, o parte a susținătorilor săi lasă impresia că luna de miere a cam trecut, iar funcția de mediator între cele trei puteri ale statului de drept și mai ales datoria de a iniția politici publice încă nu se ridică la nivelul așteptărilor populare.
Este adevărat că, urmându-i lui Traian Băsescu, considerat un președinte „jucător“, Klaus Iohannis avea de ales între stilul voluntar și pătimaș al acestuia în contrapartidă cu tipul croit de cadrele actualei Constituții.
A se lua în considerație și puținele modele de până acum: Ion Iliescu, Emil Constantinescu și Traian Băsescu (Nicolae Ceaușescu iese din discuție). Evident că singurul cât de cât acceptabil pentru Iohannis nu putea fi decât Emil Constantinescu, cel ce, cu unele excepții, s-a încadrat în preceptele constituționale. Necazul a fost că mandatul acestuia nu s-a ridicat la înălțimea așteptărilor populare, așa cum se întâmplă și acum.
Ei bine, dacă nimeni nu-i poate reproșa deocamdată lui Iohannis că nu ține cont de art. 80 din Constituție, în schimb, detractorilor săi le surâde ideea unui președinte implicat, autoritar și atotputernic care demite parlamentul și Executivul, schimbă majoritățile de guvernământ spre a-și pune partidul și oamenii săi la Palatul Victoria, unul care îi numește în posturi-cheie pe cei agreați de sine sau de alții din grupul de susținători, face jocurile în parlament prin diverse inițiative personale sau de grup, intervine ori de câte ori crede de cuviință în spațiul public pentru a-și promova interesele, eventual propriile proiecte... Cât despre jurnaliști, ei ar prefera un președinte care iese la atac, unul care se răfuiește cu inamicii, răspunzându-le de fiecare dată cu aceeași monedă. De nu cumva mai dur...
Or, la așa ceva „neamțul“ nu este dispus. Ce e de făcut? Fiindcă, până la urmă, „politica altfel“ va duce, volens nolens, la diminuarea credibilității și a rolului său de reprezentant al statului de drept, al României, de interfață a sistemului nostru politic. Ceea ce nimeni(?) nu-și dorește.
Din fericire, situația aceasta nu este una nouă, fiind descrisă, cu tot cu soluții, în manualele de științe politice, iar primele reușite ale mandatului său au dovedit că președintele știe să le folosească: Proiectul de lege privind amnistia şi graţierea a fost respins încă din 18 noiembrie anul trecut cu 293 de voturi din cei 297 de deputaţi prezenţi, iar Acordul partidelor privind pactul pentru armată și bugetare a acesteia cu 2% din PIB a urmat la scurtă vreme, situându-ne alături de celelalte state europene.
De reținut că puterea președintelui își are originea în votul popular și nu trebuie s-o folosească direct pentru a demite parlamentul și guvernul, nici spre a interveni în justiție ca scape pe nu știu cine, nici să-i lege în 24 ore pe toți hoții și corupții, așa că rândurile dezamăgiților se vor îngroșa în continuare.
În schimb, având acest important suport de legitimitate, Iohannis poate pune în mișcare curente de opinie în favoarea unor proiecte, poate apoi pune presiune mediatică pe guvern și parlament, iar cei ce vor participa împreună la construirea inteligentă a unui mainstream politic, la atingerea unei mase critice, apoi la aprobarea proiectelor și punerea lor în operă vor avea de câștigat. Inclusiv România. Nu acesta este principiul participativ, aplicat pretutindeni acum în democrațiile consolidate? Ceea ce nu înțeleg este de ce Klaus Iohannis și staff-ul său le-au abandonat. Momentan.
Petru Tomegea
2 aprilie 2015
