Pe aceeași temă
La spectacolele auto, dintre toate numerele prezentate, cel mai apreciat este driftingul. Cu cât mai năucitoare sunt manevrele piloților, cu cât mai surprinzătoare schimbările de direcție, cu atât mai încântați sunt spectatorii.
Din păcate, driftingul se practică masiv și în politică, dar aici lucrurile stau altfel. Sunt și aici spectatori care îl apreciază, dar cei mai mulți îl privesc cu suspiciune. Aici schimbările bruște de direcție atestă nu măiestria pilotului, ci dorința lui de a-și masca adevăratele intenții. Știm asta încă de pe vremea lui Ceaușescu: când armatele sovietice au invadat Cehoslovacia, într-un discurs care ne-a uimit peste măsură, ne-a dat de înțeles că am terminat-o cu opresiunea politică de la Răsărit, că putem gândi liber și putem spune deschis ce gândim. Eroare! În realitate, cu schimbarea bruscă de direcție nu făcea decât să-și pregătească propria dictatură, vădită mai târziu, după vizita în China.
În 1989 credeam că am scăpat de comunism. Naivitate! Driftul politic al lui Ion Iliescu ne-a dus, în aplauzele unei mulțimi năuce, dornică să fie mințită frumos, spre neocomunismul ale cărui consecințe le resimțim puternic și astăzi.
Nici Emil Constantinescu nu ne-a scutit de viraje bruște. Cel mai fidel aliat în campania sa electorala, Alianța Civică, avea ca principal obiectiv susținerea Punctului 8 din Proclamația de la Timișoara. Deși știa bine că a primit multe voturi datorită acestui obiectiv, la prima vizită pe care nou instalatul președinte a făcut-o la Timișoara a spus că Punctul 8 al Proclamației nu mai e de actualitate, fiindcă nu trebuie să fim răzbunători. Dar nimeni nu ceruse răzbunare, nu ceruse exterminarea celor vizați (așa cum s-a întâmplat cu elitele politice interbelice, la Sighet, în anii comunismului), ci doar retragerea lor din funcții publice pe parcursul a trei legislaturi. Posibila Lege a lustrației a rămas astfel doar un vis neîmplinit, iar varianta propusă mai târziu de Ticu Dumitrescu a fost atât de mult amputată prin amendamentele depuse în parlament, încât forma finală este doar o caricatură, total lipsită de efect, a legii inițiale. Așa se face că, de atunci și până acum, ne conduc tot cei de care am vrut să scăpăm în 1989. Ei sau urmașii lor.
Traian Băsescu a pozat pe parcursul mandatelor sale în vajnic apărător al justiției, pentru ca acum, printr-un drift lipsit de glorie, să devină un jalnic contestatar al ei. Cred că era mai bine să-și fi controlat derapajele decât să facă o întoarcere de 180 de grade.
Din ’89 până acum, campioana drifturilor politice este UDMR. O poți socoti un barometru pentru viitorul unui partid politic. Acceptă participarea la guvernare cu acest partid, după ce îi sunt satisfăcute niște pretenții, dar îl părăsește cu nonșalanță când simte că urmează să se scufunde corabia.
După ultimele alegeri parlamentare, drifturile politice se țin lanț, stârnite de OUG 13. Salvarea cu orice preț de rigorile legii a vedetelor politice, în special a lui Liviu Dragnea, a devenit preocuparea principală a partidului de guvernământ, chiar dacă nu apărea printre promisiunile cu care au fost câștigate alegerile. De fapt, tot ce se întâmplă de atunci în politica de la noi (adică de o jumătate de an) s-a învârtit în jurul acestei ordonanțe. Apariția neașteptată a lui Klaus Iohannis la o ședință de guvern a dejucat planul trecerii ei pe șest către publicarea în Monitorul Oficial, iar protestele masive din februarie din fața guvernului au întârziat și mai mult demersul. În tot acest timp, fățărnicia lui Liviu Dragnea a atins cote maxime: spune că renunță la această ordonanță, dar forțează adoptarea alteia, cu același conținut, doar altfel formulată; nu răspunde întrebărilor incomode, motivând, zâmbitor, că trebuie să se sfătuiască mai întâi cu colegii din partid, deși în partid el face legea; declară, tot zâmbitor, că nu e de acord cu colegii care-i propun să mobilizeze oameni la contramanifestații, dar își muștruluiește pe ascuns „supușii“ pentru că nu fac acest lucru „ca să salveze România“. Cred că Ion Iliescu l-ar putea acuza că i-a plagiat discursul de chemare a minerilor la București, în iunie 1990. Acum se discută mult și fără rost despre pragul minim al prejudiciului în abuz de serviciu. Nu înțeleg de ce nu poate fi satisfăcută solicitarea CCR printr-un prag cât se poate de modest (de exemplu, un leu sau o sută).
Drifturile lui Sorin Grindeanu m-au nedumerit. Nu a acceptat să fie omul de paie pe care și l-a dorit Liviu Dragnea, dar readucerea lui Victor Ponta în chip de vedetă resuscitată, de cavaler al loialității mă pune pe gânduri. „Spune-mi cu cine te-nsoțești, ca să-ți spun cine ești“ nu e fluturare de vorbe în vânt, ci o constatare amarnică dovedită de-a lungul timpului.
Lucica Albinescu,
17 iunie 2017
