Pe aceeași temă
Nu a trecut mult timp de la alungarea Ceauşeştilor de la cârma ţării şi, după euforia iniţială, opinia publică a descoperit că locul fostului PCR (formal dispărut) fusese luat de noul FSN, care acaparase rapid puterea în stat şi, din această postură incompatibilă, de arbitru şi de jucător, având pâinea şi cuţitul în mână, decidea constituirea ca partid şi participarea la alegeri, încălcându-şi angajamentul de neparticipare, asumat public chiar de către Ion Iliescu şi negat vehement şi cu seninătate de acelaşi, câteva săptămâni mai târziu. (...)
Din ianuarie, de la marele miting al partidelor de opoziţie din Piaţa Victoriei, şi până în zilele fierbinţi ale Marii Mineriade din iunie 1990, societatea civilă s-a aflat sub asaltul continuu al forţelor puterii neocomuniste. Permanentele scandaluri provocate în CPUN de ciracii lui Ion Iliescu, pentru a se crea impresia că pluripartidismul înseamnă anarhie, diversiunile (precum sângerosul conflict interetnic de la Târgu Mureş din martie 1990), denigrarea permanentă a liderilor partidelor de opoziţie, fiindcă veneau din Occident unde „nu mâncaseră salam cu soia“ şi ar fi urmărit, chipurile, să-i readucă la putere pe „moşieri“ în dauna „clasei muncitoare“. Ţinta predilectă a acestor atacuri, care au îmbrăcat şi forme violente, erau PNŢCD şi liderul său, Corneliu Coposu, care (spre deosebire de Raţiu şi Câmpeanu) nu părăsise niciodată România după eliberarea din închisoare; satirizat, înjurat de presa fesenistă, abordat de sus cu numele dinadins stâlcit de „domnu’ Copoiu“ de Ion Iliescu la aşa-zisele tratative ocazionate de mitingul anti-FSN din 28 ianuarie, în timp ce, în provincie, mai ales în sud şi în est, populaţia era asmuţită contra simpatizanţilor ori a membrilor PNŢCD şi ai altor partide de opoziţie etc. Reţinerea fără mandat a manifestanţilor, instigaţi să pătrundă în palatul guvernului de către diversioniştii fostei şi deloc defunctei Securităţi, cu ocazia mitingului din 18 februarie, şi tratarea lor cu duritate, precum şi prezentarea unora dintre ei la TVR(L) drept huligani a fost încă un episod amintind de timpurile staliniste, destinat să inducă din nou frica în oameni, ca pe vremea regimului comunist. Specifică stalinismului a fost contramanifestaţia organizată în 29 ianuarie de FSN, unde, dincolo de violenţa subliminală sau manifestă, s-au lansat cele mai abjecte sloganuri politice stângiste care s-au auzit vreodată într-o ţară europeană: „Noi muncim, nu gândim“ şi „Moarte intelectualilor“. În acea zi, am avut şi eu o experienţă personală care mi-a dat definitiv percepţia asupra regimului FSN ca un regim de continuitate cu regimul comunist, atunci când, aflat faţă în faţă cu un ofiţer din structurile noii puteri, care mă legitimase, am primit de la acesta sfatul să-mi exercit dreptul la liberă exprimare şi protest prin manifeste pe care să le lipesc doar la mine acasă, în baie.
Puterea FSN n-a ezitat să creeze o atmosferă politică înveninată pe durata campaniei electorale din aprilie-mai 1990, divizând populaţia ţării în tabere violent antagonice, în loc să o unească în numele valorilor nobile ale democraţiei. A provocat oroare episodul agresării de către susţinătorii FSN din Galaţi a liderului liberal Ştefan Mailat, confundat cu Radu Câmpeanu, incident produs în mai 1990 şi mediatizat şi la TVR(L), într-una dintre puţinele emisiuni alocate opoziţiei. Incidente violente, soldate cu agresarea unor membri ai opoziţiei, mai ales ai PNŢCD, au avut loc în mod constant peste tot prin ţară şi ele au fost semnalate în presa care nu era înregimentată sub steagul FSN. Din mass-media audiovizuale dominate de putere s-ar fi crezut că opoziţia ţărănisto-liberală, care nu dispunea nici măcar de un subsecretariat de stat, era cea care îi teroriza pe fesenişti şi pe guvernanţi, punând la cale lovituri de stat legionare (fără legionari).
Un alt fenomen a fost extraordinara proliferare, în primele luni ale anului 1990, a unor partide politice, unele compuse doar din membrii unei singure familii, iar altele erau concepute ca nişte parodii, precum Partidul Liber Schimbist al lui Ştefan Cazimir, precum şi o ciupercărie întreagă de partide declarate liberale, socialist-liberale sau ecologiste, multe altele total fanteziste şi improvizate, tocmai pentru a submina ideea de pluripartidism şi a deruta publicul, în beneficiul monolitului fesenist, evident. Aşa ceva nu ar fi fost posibil dacă ar fi existat o lege care să impună criterii serioase şi clare pentru fondarea unui partid, dar FSN, care deţinea controlul asupra CPUN, nu era deloc interesat să stopeze convertirea ad-hoc a unor mici grupări de cartier în partide. Ele îi erau utile în acea perioadă, atât fiindcă creau confuzie, cât şi pentru că risipeau o parte din voturile opoziţiei în avantajul său, ceea ce s-a şi întâmplat: după acele alegeri, ciupercăria partidelor de apartament a dispărut subit, ca la un semnal cu bagheta magică. Aşa cum ciomăgeala şi brutalităţile aplicate manifestanţilor în 28 ianuarie 1990 de către „proletarii“ aduşi pe înserate de Dan Iosif din Banu Manta în Piaţa Victoriei copia metodele bandelor comuniste de ciomăgari care îi atacaseră pe manifestanţii adunaţi pe 8 octombrie 1945 în Piaţa Palatului de ziua Regelui, pentru a manifesta pentru democraţie, tot aşa şi ciupercăria pluripartidică din prima jumătate a anului 1990 o copia pe aceea creată de regimul Groza-Dej după acapararea puterii, în vederea alegerilor parlamentare care aveau să se ţină în noiembrie 1946. Oameni cu experienţa acelei epoci aflaţi în structurile FSN aveau grijă de asta, iar alături de ei activau cu succes şi specialişti de la Academia „Ştefan Gheorghiu“ sau alte şcoli speciale. Printre aceşti „tehnocraţi“ marca PCR se număra Virgil Măgureanu, autor al unei cărţi despre tehnicile de manipulare a oamenilor, pe care o elaborase în perioada ceauşistă, şi părintele fondator al SRI.
Daniel Dragomirescu
Martie 2018
