Pe aceeași temă
Opinia publică românească urmăreşte cu atenţie evoluţia guvernului de tehnocraţi, instalat în urma protestelor antisistem care au fost declanşate - întâmplător sau nu - de tragedia de la clubul Colectiv. În acest context, unii comentatori găsesc oportun să îşi exprime scepticismul cu privire la maturitatea electoratului, care nici după 25 de ani nu se pricepe să îşi aleagă reprezentanţii politici de valoare, în timp ce alţii se întreabă cu o anumită îngrijorare dacă nu cumva mai jos de nivelul actualei guvernări nu se află altceva decât anarhia şi dictatura.
Să începem cu această latură a problemei, care este una de principiu. Cum guvernul Cioloş nu a rezultat în urma unor alegeri, rolul societăţii în concretizarea acestei noi formule guvernamentale este unul minim, iar al societăţii civile (altceva decât societatea în ansamblul său) nici atât. Unica reprezentantă a unei organizaţii nonguvernamentale, Cristina Guseth, propusă pentru portofoliul Justiţiei, a fost eliminată fără drept de apel de către o comisie parlamentară. Este, însă, un truc vechi de când lumea ca, de fiecare dată când lucrurile nu merg bine, politicienii şi suporterii lor să dea vina pe societate. Învechit aşa cum este, trucul funcţionează bine, dar falsitatea lui apare astăzi cu claritate pentru orice om de bună-credinţă. Într-o democraţie de tip reprezentativ (şi nu ca cea ateniană, originară), responsabilitatea deciziilor politice le revine în primul rând politicienilor. Cetăţeanul exercită în mod efectiv puterea doar o dată la patru ani, în cabina de vot, între momentul încheierii unui ciclu electoral şi debutul altuia nou. În rest, puterea se află efectiv la guvern, la parlament, la preşedinţie, iar cetăţeanul nu mai contează în această ecuaţie a Puterii decât în măsura în care Puterea doreşte să îl servească sau nu, să îl reprezinte sau nu, să ţină seama de ce îl doare sau nu. Practica democraţiei la noi a demonstrat cât de abili se dovedesc politicienii din toate partidele în a capitaliza voturile, dar nu şi de a se conforma riguros exigenţelor celor care i-au legitimat, şi asta nu din alte motive, ci pentru că nu există încă nicio sancţiune prevăzută de Codul Penal care să se aplice în cazul în care cineva nu îşi îndeplineşte angajamentele pentru care a fost votat. Dar imaginaţi-vă care ar fi situaţia, dacă ar exista. Mandatarul naţiei ar trebui să se ţină de angajamentele electorale, şi nu de legi cu dedicaţie ori de combinaţii incompatibile.
În ceea ce priveşte determinarea lui Dacian Cioloş de a avea o guvernare fără miniştri compromişi, e un mare semn de întrebare. Puterea lui reală de a elimina ce a fost până acum greşit în stilul de a face politică în România este discutabilă, deoarece (oricât de onorabil ar fi ca persoană) nu cetăţenii l-au propulsat acolo, iar condiţiile în care a devenit prim-ministru par a-l lipsi mult de puterea de a se impune prin actul de guvernare în sensul declaraţiilor de bune intenţii pe care le face. Semnale nu tocmai vesele s-au acumulat deja, cu toate că de la instalare şi până în prezent a trecut puţin timp. Încă din primele zile ale mandatului şi-a deranjat imaginea de şef de guvern impecabil cu bâlbâiala numirii unei persoane competente şi cu experienţă la Ministerul Sănătăţii. Opinia publică, maliţioasă ca întotdeauna, a mai observat şi alte discrepanţe de acest fel. Acum a ieşit la iveală suspiciunea că un alt om competent şi experimentat, ministrul Tobă, s-ar putea să fie un plagiator (dintr-o serie lungă, care pare a nu se mai sfârşi), iar faptul acesta adaugă o nouă umbră pe imaginea decorativă a guvernului de tehnocraţi .
Ce poate fi mai jos decât guvernul Cioloş rămâne de văzut. Dar ar fi natural ca societatea românească să îşi pună, în fine, întrebarea ce ar putea să fie mai sus, excluzând toate sistemele politice care s-au perindat prin România din 1938 şi până în prezent, pentru că toate s-au dovedit deficitare într-un fel sau altul.
DANIEL DRAGOMIRESCU
