Noi, românii, (mai) suntem balcanici?!

Mai întâi, pornind de la datele „de bază“ ale ministrului Finanțelor, românii au înțeles că un sejur la Miami (pronunțat maiami, în țara de localizare – SUA) ar putea fi mai ieftin decât unul la Mamaia (pronunțat ca la bunica de la țară, la noi adică). Redus la esență, narativul situației nu poate ignora că, între cele două „destinații turistice“, diferența o face prevalența unui singur sunet, dar și acesta este, în fiecare dintre cele două cazuri, începutul unei interjecții onomatopeice de mirare: „i...!!“ (la Miami), „a...!“ (la Mamaia). Cea de-a doua reușind să exprime și „usturimea de la buzunar“.

Iar dacă nu prea reușim să fim americani, iată – cf. Impresii balcanice de călătorie, sub semnătura d-lui Codruț Constantinescu, în revista 22, nr. 34, 25-31 august 2015, pag. 9 – că ieșim prost și din comparația, tot în arealul turistic – adică starea drumurilor, clasificarea spațiilor de cazare (numărul de stele), calitatea mâncării, comportamentul gazdelor și alte ingrediente ale „produsului turistic“ – cu vecini de la sud de Dunăre.

„Vecini“ pe care inspiratul autor și iubitor declarat și sincer al Eladei nu ezită să-i numească chiar „frații mei întru nevoie, ortodoxism și balcanism“.

Problema este dacă se poate face trecerea de la o asumare individuală la una mai generală, colectivă, în sensul ultim: „noi, românii, (mai) suntem balcanici?!“.

Desigur, „ortodoxia“ a fost și rămâne o expresie perenă a unei identități comune în zonă.

Cât despre „nevoie/nevoi“, și aici am putea să ne regăsim, parțial, cel puțin, pe o aceeași lungime de undă. Cu diferențierile de rigoare, pentru că este dificil de imaginat cum s-ar simți românii sub amenințarea unei săbii a lui Damocles de genul datoriei externe a Greciei.

Rămâne cea de-a treia caracteristică – balcanismul, acel clișeu/stereoptip de percepție și abordare care plutește asupra regiunii ca un nor negru care pare a nu se mai descărca niciodată.

Recent, la Viena, s-a desfășurat un summit al statelor din Balcanii de Vest. Adică acea subregiune unde, nu cu mulți ani în urmă, precedentul șef al statului român încerca „să înghesuie“ și Republica Moldova. Cei prezenți în capitala austriacă au fost șefi de guvern și alte oficialități din Albania, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei – FYROM, Muntenegru și Serbia, respectiv țările care nu fac parte din UE, plus statele zonei aflate în UE – Slovenia și Croația. (cf. Final Declaration by the Chair of the Vienna Western Balkans Summit, 27 august 2015).

Astfel că devine legitimă întrebarea dacă există și Balcani de Est/de Nord/de Sud, respectiv ce țări sunt arondate la fiecare, implicit, România unde se regăsește? Dacă mergem la Bruxelles, organigrama „Ministerului de Externe comunitar“ – Serviciul European de Acțiune Externă – este structurată în şase departamente generale, între care MD III Europe & Central Asia, care include Divizia Western Balkans. Nici urmă de „alți Balcani“, restul țărilor zonei regăsindu-se la diviziile Europa de Vest, respectiv, Turcia. La fel stau lucrurile și în proiectul de nouă organigramă, din 27 iulie a.c.

În Răzbunarea geografiei. Ce ne spune harta despre conflictele viitoare și lupta împotriva destinului (Ed. Litera, 2014), Robert D. Kaplan, incisivul analist și bun cunoscător al lumii noastre, vorbește punctual despre caracteristicile/„păcatele“ Balcanilor – exemplu, „topografia Americii Centrale, asemănătoare celei a Peninsulei Balcanice, favorizează unitățile politice mici“ (pag. 143). Altfel, Europa este tratată în secțiunile: de Est/Răsăriteană, Centrală, Occidentală.

Neîndoielnic, într-o „geografie mentală“, a cărei observare se face prin conjuncția „radarului minții“ cu „radarul inimii“, nu ne putem nega rădăcini, reflexe și instincte balcanice. Dacă însă decembrie 1989 a deschis cu adevărat oportunitatea pentru „proiectul unei noi Românii“, oricât ar fi orizontul de așteptare – care nicidecum nu poate fi supus unui imaginar și subiectiv „pat al lui Procust“ –, românii nu se pot regăsi, geografic, cultural, politic, social și economic decât în acea Europă către care tind să se îndrepte și Balcanii de Vest.

În ce-i privește pe comentatori/analiști, mai „reci“ ori mai „impresioniști“, un mesaj din negura veacurilor: „N-am văzut vreodată doi cai mergând cu mai mare asemănare decât adevărul alături de argumentare. Minunate-s, de le-ai avea drept însoțitoare...“ (un înțelept arab din sec. XII, Zamahsari, în Cartea colierelor de aur, paragraful XXVII, Adevărul trebuie dovedit și argumentat, cf. Grete Tartler, Înțelepciunea Arabă în Poezia și Proza Secolelor V-XIV, Editura Univers, 1988).

Poate că nu ar fi o exigență prea mare dacă, tocmai într-o asemenea „lumină“, ar fi elaborate cât mai multe dintre opinii și luări de poziție, inclusiv „drepturi la replică/contra-replică“, aruncate în spațiul public al „Republicii Dialogului“ din România post-1989, în al cărei peisaj revista 22 poate fi considerată unul dintre „vârfurile“ cu valoare de reper.

Este o problemă reală că, în respectivul „peisaj“, pot fi frecvent întâlnite aserțiuni care, dincolo de dreptul neîngrădit la libera exprimare, atrag atenția printr-un ascuțit grad al determinării mesajului, inclusiv prin stilul de „final închis“/„punct și de la capăt“, care însă, pentru a fi legitimate ca „adevăr“, au nevoie și de o „argumentare“ explicită, evitându-se speculațiile implicite, de ordin motivațional. Un periscop suficient focalizat ar surprinde astfel de situații inclusiv în zone ale „vârfului“ tocmai pomenit: „Faptul că d-l Zgonea a spus cuvinte frumoase despre d-l Vainer nu este pentru mine un argument. Dimpotrivă“ (un P.S. din numărul sus-amintit al revistei 22).

În context, să ducem mai departe alegoria înțeleptului arab de acum opt secole: „...Nedespărțite-s [adevărul alături de argumentare] ca două coline sub soare. Cine le ține în frâu primește puterea lor și tăria; cine alunecă de la ele...“. Îi lăsăm aici pe cei cei interesați să găsească finalul-sentință conform sursei specificate.

În lumina timpului prezent, respectiva „alunecare“, blândă metaforă a unei destul de frecvente fracturi din binomul adevăr-argumentare, poate echivala cu o perpetuă (re)plonjare în contraproductiva atmosferă a unui balcanism funciar.

La final, pentru o altă legitimă întrebare/dilemă: „cât de balcanică se consideră Elada însăși“, iată un răspuns de pe site-ul MAE de la Atena, capitolul Diplomție regională:„Istoria Greciei este întrețesută cu istoria Balcanilor, fiind vorba de o regiune în care Grecia a jucat un rol major de-a lungul secolelor“.

Iar pentru cei care ar sesiza aici o oarecare ambiguitate/ambivalență – și dacă „frații“ noștri eleni nu ar stăpâni această „artă“ – de ajutor ar putea fi o trimitere la Aristotel: „Pentru a căuta o definiție adecvată a fericirii, Aristotel se întreabă, în Etica nicomahică, cum poate fi definită fericirea în raport cu faptul că natura umană este înzestrată cu o rațiune capabilă de cunoașterea adevărului. Fericirea cea mai înaltă a omului se dovedește a consta, în urma cercetării sale, tocmai în contemplarea adevărului, fiind binele cel mai mare al sufletului intelectual sau spiritual al omului“ (cf. Tereza Brîndușa Palade, Atena și Ierusalimul. Pentru a regăsi curajul de a căuta adevărul, Editura Galaxia Gutenberg, 2008, pag. 35).

À bon entendeur, salut!

D. Gheorghe,

București, septembrie 2015