Pe aceeași temă
Ceilalți competitori politici și analiștii sunt suspect de atenți la toate mișcările din noul PNL, devenit după alegerile prezidențiale din 2014 cel mai mare partid, adică ceva ce nu mai fusese niciodată. În aceste condiții, ținând cont de specificul activității politice românești și, mai ales, de sindromul „capra vecinului“, formațiunea liberalilor se va confrunta cu atacuri bine țintite din exterior, poate la fel de periculoase ca acelea din interior.
Cu atât mai mult, cu cât, până acum, cele mai grele lovituri le-a primit de la foștii săi lideri: în 1990, Călin Popescu-Tăriceanu, Andrei Chiliman, Radu Boroianu, Dinu Patriciu sparg unitatea liberalilor creând PNL-AT, în 1992, Niculae Cerveni își face propriul PNL(-CD), ca și Radu Câmpeanu, apoi, în 2006, Theodor Stolojan și Valeriu Stoica rup și ei o halcă din PNL, alăturând-o lui Traian Băsescu și PD, iar ultima sciziune a avut loc anul trecut, când Călin Popescu-Tăriceanu a recidivat, rupând și el din PNL grupul PLR și alipindu-l lui Victor Ponta și PSD.
Un partid viu, veți spune, în care mai întâi capii și apoi membrii își manifestă o foarte mare libertate față colegi, de leadership și față de ideologie sau programe, starea disciplinară contând mai puțin. Întrucât e de preferat ca un nemulțumit să plece decât să rămână membru doar cu numele, dar să se înhame la căruța altora.
PNL n-a fost niciodată partid mare, ba chiar unii dintre liderii săi l-ar fi dorit mic pentru totdeauna, unul de tip balama. Ca să poată fi închinat, oportunist, tuturor punctelor cardinale. Din fericire, odată cu venirea lui Crin Antonescu, acest punct de vedere a apus. Partidul a început să crească: de la 2,7% în 1990, 6,2% în 1996, 10% în 2000, 18% în 2004, 24% la europenele din 2014, ca în același an să dea pentru prima dată președintele. (...)
În aceste condiții, gestionarea creșterii trebuie să fi ridicat numeroase obstacole în calea conducerii PNL: grupuri de presiune pentru impunerea unor personalități la vârf, teama de sciziuni, precum cele provocate de Radu Câmpeanu, Niculae Cerveni, Valeriu Stoica, Theodor Stolojan, Tăriceanu... și apoi de roiri spre noi formule de partid.
Cea mai importantă mișcare a PNL a fost însă alcătuirea unui singur partid liberal, împreună cu PDL, celălalt partid liberal, căzut în dizgrația electoratului după o guvernare grea și haotică pe vreme de criză. A fost o idee revoluționară, o adevărată lovitură dată conservatorismului unei bătrâne aripi liberale, dar care a pus partidul în fața unor opțiuni naționale responsabile, cum nu mai fusese niciodată până acum.
După fuziunea celor două formațiuni liberale, situația leadershipului a devenit și mai complicată, în condițiile în care orgoliile unor șefi și șefuleți mai cu seamă locali se acomodează foarte greu cu noua realitate: le convine un partid mare tuturor, dar încă nu și-au putut delimita cum au vrut teritoriile și competențele, bătălia pentru influență asupra deciziei politice căpătând uneori forme dure. Iar disputele vor continua.
Este adevărat că nimeni până acum nu-i contestă pe cei doi lideri Alina Gorghiu și Vasile Blaga, dar se contestă în preajma stabilirii listelor electorale forța celor două componente și, cu siguranță, numărul candidaților, de o parte și de alta. De-abia unificarea conducerii va atenua din asperități și poate atunci se va putea spune că grupurile s-au sudat, iar partidul își va putea comanda haine noi, care să nu mai crape pe la cusături la fiecare mișcare.
Până atunci, vor mai apărea stenograme, certuri și cât mai multe procese de intenție, căci suspiciunile par să fie fără sfârșit. Dar tentația e mare: în 2016 pot realiza eventul – majoritate guvernamentală plus președinție.
Petru Tomegea
20 mai 2015
