Pe aceeași temă
Generația tânără. De după 1989. Înțelegând prin generație nu numai pe cei de-o vârstă, ci pe toți cei care n-au apucat ororile comuniste. Ajunsă acum la maturitate. Sau, pe aproape. Tineri care azi acuză, înțelegând câte ceva din lecturi și povețe sau sunt complet indiferenți față de ceea ce s-a întâmplat și au trăit părinții lor în timpul ăla nefericit. Puțini dintre ei mulțumesc părinților pentru suferințe.
O generație confuză în judecăți. Fără întreptățirea de a se considera procurori în a acuza sau absolvi generația anterioară de vinovăția pasivității. Pentru că este mult prea ușor să acuzi, necunoscând sau, mai bine zis, netrăind nimic din ce au trăit părinții. Ei, tinerii, au cunoscut libertate, opulență, liniște, cuvinte fără conținut comunist.
O publicație dragă mie a inițiat de curând o temă de dezbatere cu titlul Scrisori către părinții noștri. Temă care a mobilizat câțiva astfel de tineri să scrie. Scrisori care mi-au stârnit mie, trăitor în toți cei 45 de ani de așa-zis comunism, confuzia în ceea ce-i privește pe ei, pe tineri. După cum unii acuzau generația mea cu vorbe adevărate sau nu, alții mulțumeau părinților cu vorbe de circumstanță, pentru ceea ce acești părinți nu au făcut sau pentru ce au suportat. Toți își spun părerea „din cărți“.
Citind scrisorile, am încercat senzații de revoltă, îngăduință și, destul de rar, oarecare mulțumire. După cum mă simțeam acuzat pe nedrept sau absolvit și puțin compătimit de suferințele mele comuniste. Parcă aș fi fost destinatarul fiecărei scrisori.
Un tânăr de 20 de ani își acuză părinții cu o duritate extremă, definind relația între generația lui și cea a părinților ca fiind conflictuală. Nici mai mult, nici mai puțin. „Nu v-am auzit asumându-vă vreo vină pentru ultimii 25 de ani pe care-mi cereți să-i refac. Vă reamintesc faptul că, după 1989, nu eu am abandonat conducerea țării în mâna unor politicieni, nu eu am votat președinți care au dezamăgit, nu eu am stat degeaba 25 de ani în care era clar că lucrurile nu merg în direcția în care ar trebui să meargă. Acum vă derobați de orice răspundere și îi acuzați pe alții... deocamdată trăim în lumea pe care ați creat-o voi.“ (...)
Tinere, de ce crezi că noi nu ne asumăm nicio vină pentru acești 25 de ani? De ce crezi că toți am stat degeaba ăștia 25 de ani? Eu înțeleg, ceea ce tu nu poți, că revolta exprimată mult prea dur către părinții tăi are obârșia în incapacitatea ta de a înțelege istoria. Așa cum a fost ea. Cum poți crede că generația asta, a părinților tăi, după 45 de ani de comunism (pe care n-ai să-l pricepi niciodată) ar fi avut experiența necesară ca, de pe o zi pe alta, să treacă de la o mentalitate la alta, de la nepriceperea totală la vaste cunoștințe despre legile liberei dezvoltări, ale unei adevărate democrații, ale priceperiii totale în a-și alege conducătorii? Când ăștia au fost cei care au inițiat ceea ce s-a întâmplat la finalul lui 1989 și apoi au manipulat o mulțime extrem de firavă în cunoștințe despre ceea ce crezi tu că trebuiau să știe ei, ăștia bătrâni? (...)
Pentru a înțelege fenomenul pasivității părinților, i-aș sugera tânărului acuzator să citească și scrisoarea altui tânăr, de 21 de ani, student, care parcă s-a străduit să se informeze mai temeinic despre generația asta bătrână, a părinților lui. Și care zice așa: „Eu n-a trebuit să port niciodată uniformă. Eu n-a trebuit să învăț cântece patriotarde sau poezii depre mărețul lider. Eu n-a trebuit niciodată să mă încolonez și să cânt întru proslăvirea muncii. Eu n-am făcut armata și, cel mai important, eu n-a trebuit niciodată să fiu tras de mânecă pentru a tăcea din gură sau a vorbi mai încet că spun ceva interzis. Și pentru asta le sunt recunoscător tuturor celor care-au ieșit în stradă, ca să fie și apoi să fiu și eu liber“.
Cred că ar fi un bun exercițiu de judecată dreaptă ca tânărul acuzator să se transpună în adolescentul și apoi tânărul cu trăirile de mai sus și apoi să înțeleagă de ce, ajuns la vârsta maturității și în libertate deplină, nu are exercițiul conștiinței libere. Și n-a făcut „ce trebuie“ pentru ca el „să fie mulțumit“. (...)
Cel mai mult mi-a plăcut scrisoarea unui tânăr profesor (25 de ani, exact vârsta acestei nefericite perioade de trecere). Acesta se întreabă retoric: „Oare cum este posibil să iei comunismul ca etalon al democrației?“. Analizându-și părinții, are brusc revelația nostalgiei acestora privind perioada comunistă (a nu se înțelege regretul imbecil pentru acea perioadă). Scrie el: „Brusc, am realizat că aproape toate evenimentele fericite din viața voastră s-au consumat înainte de 1989. Acela a fost momentul de declic în care am înțeles că nostalgicii Epocii de Aur nu regretă regimul politic totalitar, ci regretă trecerea unei perioade care, întâmplător, s-a suprapus cu tinerețea lor și astfel am început să-i privesc cu un ochi mai îngăduitor. Oricum nu aș fi avut dreptul să-i judec pentru nimic“.
Exact nostalgia pe care o trăiesc acei bătrâni ai generației mele, nu și acei imbecili care regretă sistemul. Iar fraza cu dreptul de a judeca este ceea ce-i lipsește „procurorului de caz“ de început. Nostalgia aia pe care o înțelege tânărul are acea dimensiune cu conținut de amintiri personale plăcute: școală, cu colegi și relații de neuitat, apoi nunta, nașterea și creșterea lui, cu frumusețea din înțeles. Dincolo de toate nenorocirile vremii. Bucuriile vieții de atunci, prin puținătatea lor, aveau o dimensiune mult mai mare decât corespondentul lor din ziua de azi. Poate și faptul că acum nu mai este posibilă o recidivă a lor, din cauză că noi, bătrânii, suntem cu totul și cu totul alții față de cei care eram atunci. Ca vârstă. Să ne amintim că până și o carte a unui scriitor de valoare, carte obținută atunci cu mari eforturi, are acum, în mintea noastră, o dimensiune exacerbată. Pentru că acum suntem sufocați de oferta generoasă a unor astfel de cărți. În vidul de atunci lectura aia însemna o dulce relaxare într-o mare de suferință: frig, foame, teamă și o evadare mentală într-o altă lume. (...)
Există un sentiment al generației tinere care trăiește în afara realității românești. Și care, fără a avea experiența noastră comunistă, a înțeles ce și cum trebuie făcut aici, acasă, pentru schimbare. După modelul mediului (temporar, să sperăm) unde ei muncesc și trăiesc. Prin dârzenia, cu tentă de mic sacrificiu, pe care au arătat-o în ziua de 16 noiembrie 2014 (în runda a doua a alegerilor prezidențiale) au dat o lecție generației de dinaintea lor despre cum trebuie făcut. Pentru că am curaj să pariez pe orice că niciun vârstnic din țară n-ar fi stat ore întregi în frig și ploaie, în fața unei secții de votare, după care să plece fără a-și atinge scopul. Poate doar exemplul ăsta să-i dea dreptul tânărului acuzator să-și formuleze reproșurile către părinți și să aprecieze că între el și aceștia există o stare conflictuală. Pe bună dreptate, acum.
Dragii noștri tineri (așa cum începeți și voi scrisorile către părinți), abandonați apucătura asta în a vă crede procurorii vieții noastre, uzate de-acum peste măsură! Nu aveți acest drept! Suferințele noastre comuniste vă sunt o mare necunoscută, ca și urmările greu surmontabile în capacitatea de a ne adapta cum trebuie (după mintea voastră) lumii libere, după o recluziune politică de 45 de ani. Mai degrabă studiați cu atenție ce am trăit noi și, ce-i mai important, implicați-vă în schimbare! Aveți și motivele și dreptul și puterea și priceperea, dar, mai ales, obligația de a face asta. Și, poate, nu mai abandonați lupta, fugind în continuare spre zări mai bune, șansă pe care noi nici vorbă să o fi avut în comunism. Că acum România ar fi fost un tărâm pustiu, noi având atunci motive mult mai temeinice să emigrăm. Voi, nu! Iar generația de după voi va fi îndreptățită cu adevărat să vă acuze de pasivitate (de ce nu – lașitate?) și nepricepere, așa cum faceți voi acum, cu noi.
Faceți asta aici, în țară!
Cu respect,
Nicolae Negrea
Ploiești, 21 ianuarie 2015
