Pe aceeași temă
Fac parte dintre naivii care s-au lăsat păcăliţi de gestul teatral cu care d-l Constantinescu, aflat la ultima confruntare de dinaintea prezidenţialelor din noiembrie 1996, şi-a smuls ochelarii şi a întrebat pe un ton inchizitorial: „Credeţi în Dumnezeu, domnule Iliescu?“. Prin acest artificiu simplu, domnia sa şi-a adus adversarul în pragul bâlbei cataleptice şi a învins. Fac parte dintre milioanele de români cărora declaraţia sa solemnă, făcută în entuziasta noapte a câştigării alegerilor, potrivit căreia venise vremea ca demnitarii, şi nu poporul să se sacrifice pentru propăşirea ţării, le-a dat speranţe. Din nefericire, ele s-au dovedit a fi fost deşarte.
De fiecare dată când se poate face auzit, cel pe care societatea civilă l-a vrut un arhanghel al dreptăţii şi adevărului susţine că a fost înfrânt de sistemul securist, fără a face însă dovada că ar fi încercat măcar să lupte împotriva acestuia. Lamentarea perpetuă şi tentativa de martirizare a propriei persoane nu pot servi drept explicaţii pentru prestaţia involutivă a d-lui Constantinescu la preşedinţia României.
(...) Preşedintele Constantinescu şi CDR au ignorat complet faptul că preluarea puterii trebuie pregătită din timp şi cu responsabilitate. După săptămâni de îmbrânceli pentru împărţirea portofoliilor ministeriale, fruntaşii Convenţiei au reuşit să încropească un guvern de conjunctură, care a fost sufocat curând de „prietenii politici“ şi dezactivat de logoreea sindicalistă a premierului Victor Ciorbea și, ulterior, de discursul sforăitor, fără substanță, al lui Radu Vasile. Lunile treceau, iar cei care promiseseră că vor înfăptui „adevărata Reformă“ nu produceau decât vorbe. Mereu nemulţumite de feliile de putere primite, partidele din CDR au început să se calce pe bătături şi să-şi aducă acuze la scenă deschisă. Crezând că s-au instalat pe veci la guvernare, ţărăniştii şi liberalii s-au lăsat antrenaţi în lupte intestine, sterile pentru partid şi devastatoare pentru imaginea publică. Tot bâjbâind prin tunelul fără de sfârşit al tranziţiei, românii au constatat că „luminiţa“ lui Ciorbea nu există şi că cei 15.000 de specialişti ai preşedintelui Constantinescu au fost doar o gogoriţă electorală. În mai puţin de trei ani, exerciţiul democratic în forţă promis înainte de alegeri s-a transformat într-o bălăcăreală de coterii, pe care d-l Constantinescu, preocupat doar de imaginea sa de lider regional, a tolerat-o cu o detaşare olimpiană.
Când a devenit limpede că şansele la viitoarele alegeri sunt nule, preşedintele Constantinescu s-a simţit brusc neînţeles de către români şi, „scârbit de toate“, precum într-un sonet shakespearean, s-a lepădat fără urmă de remuşcare de cei care l-au ales (...).
Între timp, „sistemul“, învinuit post festum de către preşedinte ca fiind cauza tuturor eşecurilor sale, şi-a văzut nestingherit de interese şi a produs averi fabuloase sub nasul puterii, care asista impasibilă, ca un majordom atent doar la felul în care duce tava. Pentru a-şi masca impotenţa politică, fostul preşedinte ne explică mereu, precum unor surzi, că... atât i-a permis Constituţia!
Se vede însă că ideea de a redeveni „șef“ îl bântuie asiduu pe d-l Constantinescu, iar Senatul României încurajează cu larghețe această ambiție, de parcă fondul de urgență al guvernului nu și-ar putea găsi o altă destinație mai presantă decât finanțarea Institutului de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului. Zicala ce-l ironizează pe chelul căruia îi trebuie tichie de măgăritar își ilustrează pe deplin valabilitatea. Mă întreb, totuși, de ce e musai ca tichia, pardon!, studiile, să fie și avansate. Sau carura științifică a domnului Constantinescu nu se poate preta doar la a studia. Așa, pur și simplu!
Doina Rusu,
Martie 2017
