Pe aceeași temă
Politica românească se chinuie în aceste zile să depășească faza romantismului - suntem totuși la începutul mileniului al treilea, vorbim și scriem despre pragmatism, era cibernetică și cucerirea spațiului cosmic, dar politica noastră băltește încă într-un sfârșit de Ev Mediu incert. Să ne înțelegem: nu de forme moderne ducem lipsă, ci de adecvarea fondului. Fiindcă ne aflăm printre ultimele țări în care politica e adânc personalizată, liderul continuând să fie privit ca un soi de tătuc salvator sau de jupân, fără de care fie partid, fie un guvern, fie ambele își dau duhul.
Ei, bine, dacă în democrațiile consolidate, în general vorbind, politica este construită științific, pe baza deciziilor democratice, a studiilor de diagnoză și prognoză, dacă sunt reanalizate și reșapate concepte precum puterea coercitivă și noncoercitivă ori sunt studiate mai în profunzime raporturile între ideologie, formațiuni politice și cele trei puteri ale statului de drept..., la vârful clasei noastre politice nu există cine știe ce preocupări pentru aprofundarea teoriei politice conform actualului stadiu de dezvoltare și noilor conjuncturi interne și internaționale. În loc de fundamentare teoretică, asistăm la o goană continuă după imagine și notorietate.
Acesta este adevăratul motiv al băltirii: nu există idei, programe clare și sigure pentru ziua de mâine, darămite pentru o lună, un an, o legislatură! Nu găsim cele mai bune căi de reformare a societății, a economiei, a administrației, a educației, iar lipsa reformelor se răzbună. Or, politică înseamnă știința bunei guvernări.
Voi porni de la citatul-sperietoare din vasta experiență politică a lui Victor Ponta și a consilierilor săi: „Dacă nu câştigăm prezidenţialele, scapă cine poate“. Starea de fapt este aceea enunțată mai sus: fără Victor Ponta – președinte, România se duce de râpă, PSD dispare ca partid, iar membrii săi trebuie toți să se predea justițiarilor ori să dispară. Probabil va fi știind el ce va fi știind.
Așadar, deși România nu s-a dus de râpă după șase luni de președinție a lui Iohannis, coaliția de guvernământ stă într-un singur personaj, și acela beteag: o simplă operație la genunchi făcută departe de țară și politica românească se dă de ceasul morții. Prim-ministrul e chemat de urgență acasă fiindcă motoarele guvernării s-au gripat, majoritatea parlamentară susținătoare a guvernului abia așteaptă să se dezmembreze, social-democrația se risipește, iar interimarul Gabriel Oprea, ales de către însuși prim-ministrul en titre, cum își alege boierul vechilul, trădează idealurile...
Spusă cam cu jumătate de gură și mai degrabă pentru a-și mobiliza armata de activiști și lipitori de afișe, previziunea lui Victor Ponta e în curs de înfăptuire. Da, scapă cine poate: el însuși s-a făcut a merge la Baku la o manifestare sportivă și s-a trezit în spitalul familiei Erdoğan la Istanbul. Să fi avut premoniția, poate informația unui binevoitor dinăuntrul sistemului, că procurorii l-ar fi putut aresta?
A se mai observa că stânga românească nu se poate despărți de imaginea tătucului, insistând asupra cultului salvatorist. Numai că experiența de până acum demonstrează fără tăgadă că în spatele salvatorului de ocazie s-au ascuns întotdeauna mafia politico-economică și corupția, mătrășirea banului public și clientelismul cel mai mizerabil, iar anturajul lui Victor Ponta nu face excepție. Cum a rămas partidul majoritar fără tătuc? Evident, nu prin operarea genunchiului lui Victor Ponta, ci printr-o foarte proastă politică de cadre, determinată de teama acestuia de a fi înlocuit de la conducerea partidului și, implicit, a guvernului, teamă care s-a materializat prin degajarea terenului din jurul său de personalități concurente, cu reale posibilități de accedere la vârf. Iar acum, salvatorului i-a sosit scadența.
Petru Tomegea
Iulie 2015
