De același autor
La Bruxelles, Gigi Becali şi Vadim Tudor vor fi mai degrabă doi exponenti de nădejde ai circului politic atohton decât doi stâlpi ai extremismului românesc.
Nu doar cele eurosceptice, ci şi partidele cu agendă explicit rasistă, antieuropeană şi antiimigraţie au câştigat teren în urma ultimelor alegeri europarlamentare. Alături de insuccesul neaşteptat al grupului socialist din Parlamentul European, care a pierdut aproape 6 procente faţă de alegerile din 2004, aceasta e una dintre concluziile cvasiunanime ale mass-media continentale. Nu e vorba tocmai de o surpriză. Rezultatul era anticipat, un factor favorizant fiind prezenţa relativ scăzută la urne. Atât în Vestul continentului, în Austria, Danemarca, Finlanda, Olanda, Italia, Marea Britanie, dar şi în Est, în Ungaria, unde formaţiunea Jobbik, cu peste 14 procente din voturi, s-a situat pe locul 3, la mai puţin de 3 procente de socialiştii aflaţi la guvernare, dar şi în Bulgaria, unde naţionaliştii de la Ataka au câştigat 11 procente, sau în Slovacia, partidele incluse în această categorie au obţinut scoruri bune. Atunci când se face bilanţul, pe lista cu pricina apare evident şi PRM, care va trimite la Bruxelles 3 parlamentari, între care controversaţii Corneliu Vadim Tudor şi George Becali, „doi creştini şi patrioţi care vor scăpa ţara de hoţi“, după cum aflăm din lectura panourilor şi bannerelor lor de campanie.
În total, vor fi peste 30 de europarlamentari care vor purta o astfel de etichetă, dar majoritatea analiştilor se îndoiesc că ei vor fi în stare să coaguleze un grup distinct în Parlamentul European din cauza diviziunilor de agendă şi de natură ideologică care îi separă. În Parlamentul trecut a existat, pentru o bucată de vreme, un astfel de grup politic, intitulat ITS (Identitate – Tradiţie – Suveranitate), dar acesta s-a dizolvat în noiembrie 2007, după ce cei 5 europarlamentari aparţinând PRM s-au retras, acuzând „remarcele xenofobe antiromâneşti“ ale Allessandrei Mussolini. Oricum, părerea generală e aceea că, pe ansamblu, falanga „euro-extremiştilor“ nu va avea un impact semnificativ asupra politicilor europene atât din cauza diviziunilor interne, cât şi din cauză că sunt consideraţi „nefrecventabili“ de către celelalte grupuri politice din Parlamentul European.
Pe această linie s-a discutat mult în spaţiul public românesc despre succesul PRM, care, după ce a ratat pragul electoral la ultimele alegeri, iată, obţine acum 8 procente şi trimite 3 reprezentanţi în Parlamentul European, şi mai ales despre impactul prezenţei la Bruxelles a unor personaje precum Vadim Tudor şi Gigi Becali. În acest punct trebuie făcute două observaţii. Prima e aceea că, privind comparativ rezultatele consemnate la euroalegeri, aşa-numitul vot considerat radical-extremist din România e semnificativ mai mic decât cel consemnat la acelaşi capitol în alte ţări din Uniunea Europeană. În Olanda, de pildă, Partidul Libertăţii, condus de Geert Wilders, a fost creditat cu o cincime dintre voturi, iar în Italia Liga Nordului s-a clasat pe locul al treilea. Observaţia e valabilă chiar şi pentru ţări din imediata noastră apropiere, precum Ungaria sau Bulgaria. În al doilea rând, la o analiză mai atentă, extremismul marca Vadim sau Becali e în bună măsură unul de carton. Cei doi sunt în fapt nişte poltroni politici, mitomani şi gălăgioşi, lipsiţi de convingeri ideologice consistente. Aşa că, din multe puncte de vedere, e greu de crezut că în afara circului mediatic intern, care probabil va fi întreţinut în continuare, mai ales în jurul interdicţiei impuse lui Gigi Becali de a nu părăsi ţara, cei doi vor avea vreun rol sau vreun impact semnificativ în Parlamentul European.
În Europa trei au fost direcţiile majore pe care şi-au axat discursul partidele considerate de establishment-ul politic şi mass-media de pe continent drept extremiste: 1) euroscepticismul, cu poziţionări radicale în cazul unor formaţiuni precum UK Independence Party (clasat pe locul doi în faţa laburiştilor), care militează deschis pentru ieşirea ţării din Uniunea Europeană; 2) antiimigraţia, cu accente particulare antiislamice, mai ales în ţări ca Olanda; 3) retorica antisistem, care atacă în egală măsură şi clasa politică tradiţională, dar şi mass-media şi cercurile intelectuale. Ilustrativ din acest ultim punct de vedere e discursul practicat de Geert Wilders, care, deşi s-a remarcat mai ales pentru poziţiile sale antiislamice, incriminează în egală măsură şi ceea ce el numeşte „dezintegrarea morală a elitei olandeze, compuse din politicieni, judecători, funcţionari publici şi jurnalişti“. Or, Vadim Tudor şi Becali nu se regăsesc nicăieri în această ecuaţie. Nu sunt nici eurosceptici, problema imigraţiei încă nu se pune în România, iar în ceea ce priveşte mesajele antisistem, acestea sunt puţine, neconvingătoare şi neserioase.
Paradoxal, dar e greu de spus ce ar trebui până la urmă scos în evidenţă: pseudo-extremismul celor doi sau decizia electoratului de a da girul unor astfel de poltroni politici. Pe de altă parte, ca linie generală, trebuie să privim cu oarecare circumspecţie etichetele de extremism aşezate unor curente politice de pe continent. În unele cazuri, există serioase derapaje de discurs, dar e limpede că în interiorul multor ţări din Uniunea Europeană există o frustrare în creştere a electoratului faţă de maniera în care formaţiunile din sistemul politic tradiţional, mass-media şi cercurile intelectuale ascunse în spatele „corectitudinii politice“ şi al „multiculturalismului“ ignoră cu desăvârşire chestiuni majore, precum provocarea islamică sau dezbaterea privind tipul de proiect european care trebuie promovat, decretând aprioric că avem nevoie neapărat de o Uniune Europeană de tip federal, puternic integrată politic. //
