O noua faza a razboiului

Intrebarea ce domina comunitatea strategica, acum, dupa ce expertii ei au analizat lovitura din Londra sub toate fatetele ei operationale, continua sa ramana aceeasi: de ce sunt asemenea atacuri atat de rare? Mai mult, cunoscand magnitudinea si gradul de distrugere luat in calcul pentru alternativele aflate in portofoliul teroristilor, intrebarea corelata este: de ce fortele jihadiste lovesc atat de slab? Aceste intrebari sunt departe de a fi retorice sau triviale. Ele reprezinta de fapt cheia intelegerii momentului si locului unde ne aflam azi in acest razboi ce, in viziunea majoritatii specialistilor, se va prelungi probabil pe mai multe decenii. In acelasi timp, analiza atentatului londonez ca un indicator sau un test pentru descifrarea pozitiei fortelor jihadiste, in aceasta faza a razboiului, reprezinta si o modalitate de intelegere a ceea ce va urma in viitor.
Dincolo de avantajele date de slabiciunea de moral a publicului si a elitelor mass-media occidentale, slabiciune care reprezinta pilonul de rezistenta al intregii judecati de intemeiere a strategiei jihadistilor, fortele acestora din urma au intrat in razboi cu un avantaj militar dublu: capacitatea de a opera in sistemul razboiului asimetric si capacitatea de a proiecta unitati operative, in orice colt al planetei, cu costuri minime. Teoretic vorbind, aceasta flexibilitate le permite sa deschida nenumarate fronturi in acelasi timp si in conditii extrem de diferite si sa loveasca, evitand insa confruntarile directe. Avantajele acestei strategii sunt netagaduite. Dar, daca asa stau lucrurile, intrebarea este: de ce nu au instrumentalizat mai des acest avantaj? Sau: de ce nu au lovit in momente strategice mai sensibile? De pilda: de ce nu au lovit Londra inainte de alegerile parlamentare, pentru a-l pune pe Tony Blair in fata scenariului spaniol? Tema de analiza este: Ce ne spun toate aceste semne despre pozitia si strategia jihadistilor?

Doua ipoteze de lucru: nu vor sau nu pot

Analizele provocate de aceasta tema se grupeaza in jurul a doua ipoteze. Prima este ca, desi au capabilitatile sa loveasca, jihadistii se abtin din motive neclare. A doua este ca acestia au pierdut controlul asupra procesului de construire si instrumentalizare a acestor capabilitati. Prima ipoteza ridica o problema psihologica, cel putin in aceeasi masura in care ridica una strategica. Este de conceput ca fortele islamiste, recunoscute pentru ferocitatea lor, sa aiba capacitatea de a detona un mecanism nuclear in Londra (sau, de ce nu, Bucuresti), dar sa nu o faca? Daca da, ce asteapta? In mod similar, daca au capacitate operationala, de ce nu exista o logica evidenta in seria atacurilor lor? Caci, asa cum arata, ele par mai degraba evenimente disparate scapate prin sita monitorizarii occidentale decat elemente ale unui pattern strategic.
Aceasta observatie ne aduce la cea de a doua ipoteza. In lumina acesteia, tot ceea ce se intampla pe teatrele de operatii, din Filipine pana in Londra si din Los Angeles la Kabul, arata ca fortele jihadiste sunt in pierdere de viteza. Daca luam in calcul datele de plecare, peste tot strategia lor acum diverge de la pasii optimi anticipabili. Intreaga retea a frontului global deschis de ei se clatina fara sa-si regaseasca inca un nou punct de echilibru. De ce nu are Bin Laden suficiente efective si capacitati logistice sa loveasca nu in 5, ci in 30 de puncte din Londra? De ce operatiile din Europa par a deveni din ce in ce mai mult externalizari catre retele si celule locale fara coordonare centrala? Un posibil raspuns la aceste intrebari ne este dat nu prin concentrarea excesiva pe analiza evolutiilor punctuale din teatre de operatii precum Londra sau Hamburg, ci de o privire atenta la harta globala a fronturilor de lupta.

O rasturnare strategica majora

Invazia din Irak, Afganistan si operatiile speciale din Cornul Africii au rasturnat radical parametrii strategici in care fortele jihadiste isi desenasera planurile de razboi. Trecerea in ofensiva si debarcarea in inima teritoriilor islamice a Coalitiei i-a obligat sa-si regrupeze fortele si sa-si regandeasca strategia. De pilda, in acest moment, in locul unui exod al jihadistilor dinspre Afganistan spre orasele europene, in misiuni vizand lovituri fara confruntare directa, avem un exod invers, tinerii jihadisti formati in orasele europene trec in valuri granita siriana spre Irak, pentru confruntari directe cu fortele Coalitiei. De aici, o concentrare de forte, in locul dispersarii in structuri celulare. Situatia din anii ‘90 s-a rasturnat. Numita de Pentagon “the flypaper strategy”, strategia “lipiciului de muste”, pare sa functioneze. Azi principalul obiectiv jihadist este sa alunge “infidelii” din “tara dintre rauri” si sa-si apere bazele din Afganistan, Irak, Cornul Africii si Asia Centrala si de Sud-Est. Continuarea ofensivei in orasele occidentale este trecuta in plan secundar. Oricat de mult fanatism ar putea genera si administra fortele jihadiste, opereaza si ele, ca orice organizatie umana, sub constrangeri bugetare si de resurse. Daca se vorbeste despre faptul ca armata americana este supraextinsa si solicitata pana la limita, acelasi lucru se poate spune si despre reteaua jihadista. Cu diferenta ca, in cazul jihadistilor - pusi in defensiva in nenumarate teatre de operatii, pe nenumarate fronturi -, observatia este mai aproape de adevar. Tipul de razboi pentru care isi structurasera logistica si resursele umane era de cu totul alta natura. El era modelat pe tipul de politica din perioada Clinton si inca sustinuta de unii europeni, o politica ce evita angajarea directa in teritorii islamice si prefera sa inchida ochii, autoamagindu-se ca jihadismul e un val trecator, de tratat cu operatii politienesti, si nu militare. Aceasta atitudine nu anunta in nici un fel interventii masive in inima zonei islamice sau atacuri directe ale bazelor de operatii jihadiste. In ultimii ani insa, parametrii jocului s-au schimbat. Astfel, jihadismul e supus unei duble presiuni: o suprasolicitare a resurselor ce-i alimenteaza activitatile si necesitatea reconfigurarii intregii linii strategice si logistice.

Faze si scenarii ale razboiului

Toate acestea nu inseamna ca fortele Coalitiei au razboiul ca si castigat. Este adevarat ca scenariul optimist proiecteaza continuarea actualului trend, iar Coalitia face tot ceea ce poate pentru a-l mentine. Totusi, este mai realist sa consideram ca razboiul se afla acum intr-o noua faza, o faza de tranzitie. Toate legile conflictelor strategice ne spun ca, pusi in fata noii situatii pe frontul global, jihadistii vor incerca sa-si recapete suflul si sa-si recalibreze si reajusteze intregul sistem la noile conditii. In acelasi timp, este foarte probabil ca, la varful structurilor, va avea loc un prim schimb de generatii si ca efectivele lor vor trece printr-o primenire masiva, in special cu tineri pregatiti in Occident. Cele doua procese, reajustarea strategica si reinnoirea calitativa a efectivelor, au loc in paralel. Daca acest proces reuseste, rezultatul va fi aparitia unui mutant organizational, a unui nou sistem jihadist, sa-l numim “de generatia a doua”. De data aceasta, sistemul va fi adaptat la noua realitate a ofensivei militare directe occidentale si va avea in structuri superspecialisti high-tech, pregatiti in laboratoarele biochimice, electronice si informatice occidentale sau coordonatori trecuti prin scolile de management din Vest. Dinamica si strategia conflictului global vor intra prin noul sistem intr-o noua faza.
Pana atunci insa, angajarea directa a inamicului pe mai multe fronturi a castigat Occidentului un moment de respiro. Daca cele spuse mai sus sunt corecte, aceasta inseamna ca, retrospectiv, atentatul de la Londra ar putea fi vazut ca un eveniment dintr-o faza de acalmie. Prin rasturnarea parametrilor strategici globali ai confruntarii cu jihadismul, societatile occidentale au castigat o fereastra de timp, in care pot sa se reajusteze la noile realitati ale razboiului in care vor fi probabil angajate pentru foarte multi ani de acum inainte. O cursa intre Occident si jihadisti, in vederea regruparii si repozitionarii pentru etapa urmatoare a conflictului, pare a fi deschisa. Iata de ce, desi este placut si tentant sa credem ca traim scenariul trend-ului spre victorie, nu numai ca este mai realist, dar este si mai prudent sa ne consideram intr-un moment de tranzitie intre doua faze ale razboiului. Este intr-adevar paradoxal, dar numai asa vom putea intretine viu scenariul optimist.