Parlamentul European

Pe fondul scandalului generat de infractorii romani care locuiesc pe teritoriul altor state membre ale UE, mai multi demnitari de la Bucuresti, dar si reprezentanti ai romilor au cerut respect din partea autoritatilor altor tari, invocand statutul de cetatean european.

Premierii Prodi si Popescu Tariceanu s-au adresat Comisiei Europene, cerand sprijinul pentru solutionarea problemei. Parlamentul European a dezbatut subiectul. Apartenenta Romaniei la UE presupune o buna cunoastere a atributiilor institutiilor comunitare. La acest capitol, chiar Curtea Constitutionala a ramas corijenta. Pentru judecatorii Curtii, Consiliul Europei este o institutie a UE, si asta chiar in motivarea unei decizii pronuntate la 19 iunie a.c.

Europarlamentarele sunt un bun prilej pentru a discuta despre rolul si atributiile Parlamentului European si despre relatiile acestuia cu celelalte institutii reprezentative ale UE. Este ceea ce revista 22 incearca sa faca in primul dosar despre institutiile UE.

DANIEL HANNAN

Multa putere, putina reprezentativitate

 Dintotdeauna au existat doua viziuni asupra Parlamentului European. Cei care cred intr-o Europa a natiunilor considera ca acesta are un rol de supraveghere a Comisiei, dupa modelul Adunarilor Parlamentare NATO sau a Consiliului Europei. Pentru federalisti insa, Parlamentul European nu este nici mai mult, nici mai putin decat Legislativul suprem al Europei. Potrivit acestei viziuni, Parlamentul va fi principalul organism legislativ, in timp ce Consiliul de Ministri va deveni un soi de Senat sau Bundesrat care reprezinta statele membre. Comisia va deveni Cabinetul, iar Curtea de Justitie - Curtea Suprema. In consecinta, parlamentelor nationale le va ramane rolul de parlamente locale, ale provinciilor.

 De la primele alegeri directe din 1979 incoace, Parlamentul European s-a indreptat ferm in directia celui de-al doilea model, arogandu-si statutul si insemnele puterii unui Legislativ national. La Maastricht, a castigat puterea de "codecizie", care-l pune pe picior de egalitate legislativ cu Consiliul European, o prerogativa extinsa semnificativ la Amsterdam.

 Dorinta de a transforma Parlamentul European intr-un Legislativ european are o singura si simpla hiba, aceea a absentei unei adevarate identitati europene. Democratia inseamna mai mult simpla aplicare a stampilei pe o casuta a unui buletin de vot; democratia presupune si  relatia dintre guvern si guvernati, simtamantul impartasirii unei afinitati si loialitati. Democratia cere un demos, un popor format din oameni care simt ca au destul de multe in comun pentru ca unii sa accepte sa se lase guvernati de altii. Chiar isi inchipuie cineva ca exista un astfel de simtamant intr-o Uniune Europeana ai carei locuitori vorbesc 22 de limbi si nenumarate dialecte si voteaza pentru sute de partide importante? Va puteti afla stand treji pana tarziu in noapte pentru a vedea rezultatul unor alegeri europene in acelasi fel in care asteptati rezultatele alegerilor generale? Va puteti inchipui radiind de bucurie cand liderul partidului dumneavoastra, probabil un suedez, isi rosteste discursul de invingator in suedeza?

 Nu trebuie cautate raspunsuri academice unor astfel de intrebari. Din contra, putem vedea raspunsurile in prezenta la urne de la ultimele alegeri europene. Primele alegeri directe pentru Parlamentul European au avut loc in 1979. Atunci s-a inregistrat o dezamagitoare medie a prezentei la vot de 56% de-a lungul Uniunii Europene. Aceasta a scazut la alegerile urmatoare din 1984, a scazut din nou in 1989, a scazut iarasi in 1994, iar in 1999 s-a inregistrat cea mai mica prezenta la urne, in ciuda votului obligatoriu introdus in trei state membre. Prezenta la vot in Marea Britanie a fost naucitoare - 24%.

 Mesajul acestor rezultate este limpede: cu cat Parlamentul European a primit mai multa putere, cu atat mai putini oameni s-au deranjat sa vina si sa voteze pentru el. Europarlamentarii ar trebui sa aiba modestia de a recunoaste asta. In loc sa ceara permanent mai multe puteri, Parlamentul European ar trebui sa faca bine sa se concentreze pe misiunea pe care o are acum: sa tina ochii pe buget si sa traga Comisia Europeana la socoteala. (traducere de Gelu Trandafir)

VALENTINA POP

Atributiile Parlamentului European cresc de la tratat la tratat

 De la o adunare pur consultativa in 1952, Parlamentul European a ajuns in 2007 un factor de decizie puternic, preluand "pe parcurs" tot mai multe atributii de la celelalte organisme europene.

 Lupta pentru putere dintre Parlament, Comisie si Consiliu nu s-a incheiat, chiar daca ultimul tratat european, asupra caruia s-a cazut de acord la Lisabona si care ar urma sa intre in vigoare din 2009, atribuie Parlamentului puteri sporite. Profesorul David Farell de la Universitatea din Manchester considera ca Parlamentul European a depasit stadiul de simpla "sezatoare poliglota" si ca este acum "unul dintre cele mai puternice Legislative din lume". Cu toate acestea, una dintre atributiile de baza ale oricarui parlament - initiativa legislativa - va ramane in continuare exclusivitatea Comisiei Europene, considerata "bratul executiv" al UE. Comisia este singura care poate propune "directivele europene", ce trec apoi prin procedura parlamentara in mai multe lecturi, in paralel cu negocierile ministrilor statelor membre ce formeaza Consiliul European (in Tratatul de la Lisabona acesta va fi numit Consiliul de Ministri pentru a se evita confuzia cu summit-ul sefilor de stat si de guvern din statele membre, care se numeste tot Consiliul European).

Pentru Parlament, argumentul cel mai des invocat pentru a obtine mai multe puteri este "deficitul de democratie", datorat mecanismelor netransparente de luare a deciziilor la nivel european. Spre deosebire de Consiliu, format din ministrii statelor membre, sau de Comisie, unde comisarii sunt numiti de guvernele nationale, europarlamentarii sunt alesi direct de electorat si ar garanta astfel un proces decizional democratic. Majoritatea statelor membre organizeaza insa alegeri europene in care se voteaza liste de partid, nu candidati individuali, iar rezultatul reflecta in mare parte nemultumirea sau aprecierea fata de rezultatele partidului respectiv in plan intern, nu performantele europarlamentarilor de pe lista.

Codecizie cu Consiliul

 Daca in Tratatul de la Nisa, inca in vigoare, in domenii precum energia sau justitia si afacerile, deciziile se luau strict de Consiliu, noul tratat acorda Parlamentului European drept de "codecizie" egal cu al Consiliului. Pentru europarlamentarul german Elmar Brok, membru in ultimele trei conferinte interguvernamentale care au negociat ultimele trei tratate (Amsterdam in 1996, Nisa in 2000 si Lisabona in 2007), codecizia este marea victorie pentru Parlamentul European. Scepticii ar putea sustine contrariul. In domeniile in care Parlamentul European a avut acest drept si in trecut, exista si cazuri de politizare excesiva a unor directive propuse de Comisie, astfel incat, pe parcursul procesului de codecizie - un ping-pong de amendamente intre Parlament, Consiliu si Comisie -, textul nu mai semana deloc cu planul initial. Un exemplu in acest sens este Directiva Serviciilor, cunoscuta si sub numele de Directiva Bolkestein, dupa comisarul olandez care a propus-o initial si care dorea crearea unei piete unice UE in domeniul serviciilor, similara cu cea a bunurilor, care exista in prezent. Liberalizarea si accesul liber pe piata serviciilor din alte tari ar fi fost pasi importanti pentru atingerea obiectivelor Agendei Lisabona adoptate in 2000 de catre UE. Aceasta avea drept tel ca UE sa devina pana in 2010 "cea mai dinamica si competitiva economie din lume", dar este putin probabil ca ea sa mai poata fi realizata. Comisarul pentru Piata Interna Frits Bolkestein argumenta ca liberalizarea pietei serviciilor se impune, deoarece acest sector reprezinta acum 70% din economia UE. Masurile vizau eliminarea restrictiilor, de multe ori nejustificate, discriminatorii si disproportionate, impuse de guvernele nationale operatorilor straini pentru a descuraja concurenta mai ieftina din alte state membre. Initiativa sa a fost dur criticata de partidele de stanga si de sindicatele nationale, in special in Franta, unde a aparut fobia "instalatorului polonez". Protectionistii spuneau ca directiva va incuraja tarifele de dumping practicate de est-europeni, distrugand astfel piata muncii din statele vestice. Cu ample demonstratii ce inconjurau sediul Parlamentului European din Strasbourg, orchestrate de sindicatele franceze, eurodeputatii au modificat textul de repetate ori, prin procesul de codecizie, asfel incat rezultatul final adoptat de ei si de Consiliu pe 12 decembrie 2006 era de nerecunoscut pentru comisarul care i-a dat numele. Comisia Europeana a estimat ca versiunea sa initiala ar fi creat 600.000 de noi locuri de munca in UE, ar fi incurajat cresterea economica si ar fi crescut calitatea serviciilor si optiunile oferite consumatorilor. Nu insa si varianta finala.

Extinderea UE a ridicat miza PE

 Aderarea Romaniei si Bulgariei a fost un bun prilej pentru Parlamentul European sa-si creasca vizibilitatea, mai ales prin activitatea raportorilor sai inainte de incheierea negocierilor de aderare si de semnarea tratatului de aderare. Tema copiilor institutionalizati, ridicata de raportoarea Emma Nicholson, a ajuns sa ameninte insasi aderarea Romaniei, cu toate ca era tratata marginal de catre Comisia Europeana in negocierile de aderare. Dupa incheierea negocierilor, un ultim mecanism de presiune a fost bugetul UE. Pe fondul disensiunilor dintre Comisie, state membre si Parlament pe tema cadrului bugetar al UE pentru 2007-2013, ce trebuia adoptat pana in decembrie 2005, Parlamentul a obtinut printr-o intelegere de ultima ora cu Comisia drept de veto pentru schema financiara privind Romania si Bulgaria in 2007-2009. Era pentru prima oara cand Parlamentul European primea o asemenea atributie, desi nu a facut uz de ea. In Tratatul de la Lisabona, codecizia se aplica si bugetului, Parlamentul obtinand astfel puteri sporite la negocierea si votarea finantarilor europene.

COSMINA TANASOIU

Europarlamentarele: intre europenizare si nationalizare

 Conceput initial ca proces elitist, integrarea europeana s-a bazat pe un sistem institutional care avea legitimitate prin delegatie de la guvernele nationale, si nu direct de la cetatenii statelor membre. Jean Monnet, primul presedinte al Comisiei Europene (numita Marea Autoritate in Tratatul de la Roma si care, paradoxal, avea mai multa putere decat Comisia Europeana de acum) si unul dintre artizanii integrarii europene, avea putina incredere in sistemul electoral (de inteles in contextul de dupa razboi al Europei), preferand un sistem stabil, capabil sa controleze statele membre si care sa nu fie sub influenta imprevizibila a votului popular. Ca urmare, contributia directa a cetatenilor la nivel european era inexistenta. Cu vremea, acuzatiile de deficit democratic la adresa procesului de integrare si nevoia de a aduce Europa mai aproape de cetatenii ei au facut ca liderii europeni sa reconsidere aranjamentul institutional. Renumit Parlament European in loc de Adunare Generala, institutia a crescut in vizibilitate, substanta si putere. In 1979 au avut loc primele alegeri europarlamentare, iar Tratatul Actului Unic European si Tratatul de la Maastricht au redefinit balanta institutionala intre Parlament si Consiliul de Ministri, in ceea ce priveste puterea legislativa, prin procedurile de assent si codecizie. Cu toate astea, alegerile europarlamentare au suferit si sufera de probleme cronice care s-au acutizat dupa 2004. Desi tendinta este sa se ofere cu predilectie justificari europene (integrarea europeana e un proces dificil care alieneaza electoratul), in fapt integrarea europeana absoarbe probleme interne si nationale. Acest fenomen e cu atat mai vizibil in cazul tarilor central si est-europene, iar Romania nu este o exceptie. Alegerile europarlamentare atrag un numar mic de alegatori (exceptie face Portugalia, unde, uneori, alegerile europarlamentare se tin in acelasi timp cu cele nationale), explicat traditional prin imaginea negativa a Parlamentului European (de exemplu, institutie ineficienta, perceputa a nu avea impact direct asupra alegatorului, supradimensionata - peste 700 de membri care se plimba intre cele doua sedii, la Bruxelles si la Strasbourg, si pentru care se cheltuiesc anual 200 de milioane de euro) si prin nivelul general redus de cunoastere de catre europeni a procesului integrarii europene (Eurobarometrul arata ca sub 40% dintre europeni cunosc institutiile si politicile Uniunii; in unele tari, procentul fiind in jur de 20%). Numarul mic de participanti ridica semne de intrebare in materie de legitimitate si reprezentativitate pentru o institutie care, pe de alta parte, militeaza pentru mai multa putere. In ciuda entuziasmului proeuropean de la inceputul anilor ‘90 si al suportului pentru integrare al cetatenilor de rand prezent in sondajele de opinie, tarile Europei Centrale si de Est au dezamagit in 2004. Daca ne uitam la participarea la urne la europarlamentarele din 2004 (19% in Slovacia si 23% in Polonia), semnele nu sunt incurajatoare pentru Romania, care anul acesta a mai iesit o data la urne si unde, prin urmare, se poate produce ceea ce teoria politica numeste "oboseala electorala". Prezenta limitata la urne a fost interpretata acum trei ani ca un semn ca est-europenii au fost mai interesati de drepturile si mai putin de obligatiile lor ca cetateni europeni. Est-europenii s-au asteptat ca Europa "sa dea" (fonduri, libera circulatie) si mai putin sa "dea" ei (inclusiv "timp"). Tinand cont de nivelul scazut de cunostinte insa, prezenta redusa la urne are mai curand o dimensiune nationala. Alegerile europarlamentare sufera din cauza imaginii negative a politicii nationale si a politicienilor autohtoni: instabilitate, nivel scazut de incredere in parlamentul national si in partidele politice, interminabile scandaluri de coruptie care implica membri ai guvernului si raman in mare masura nerezolvate.

 "Nationalizarea" europarlamentarelor se accentueaza datorita contextului campaniei electorale. Parlamentul European se vrea o institutie "europeana" unde se dezbat probleme "europene" si se voteza legi "europene". Alegerile europarlamentare insa sunt organizate la nivel national, iar competitia e intre partidele nationale. Campaniile sunt rareori, sau deloc, legate de problemele Uniunii in general si sunt dominate de agenda nationala. In Parlamentul European nu sunt partide politice, ci "grupuri politice" heterogene in care intra partide nationale care se revendica de la aceeasi mare familie politica (socialista, conservatoare, liberala, ecologica), dar care au un nivel de coeziune limitat (de exemplu, exista diferente mari intre manifestul Partidului Laburist, cel al Partidului Socialist Francez si cel al PSD-ului romanesc, desi toti fac parte din Partidul Socialist European). Partidele folosesc uneori, mai ales in contextul alegerilor nationale, forumul european pentru a castiga batalii cu repercusiuni in procente la nivel national. Ca urmare, partidele de opozitie tind sa obtina rezultate mai bune decat partidul/partidele aflate la guvernare. Partidele mici si cele ultranationaliste obtin scoruri mai bune ca in alegerile nationale. Fenomenul se datoreaza in parte sistemului de vot folosit in general la europarlamentare (proportional) si in parte deoarece, paradoxal, votantul national pare sa prefere sa le limiteze impactul in politica nationala, dar sa-i trimita la Bruxelles sa apere interesul national. Aderarile din 2004 si, in final, aderarea Romaniei si Bulgariei au contribuit la crearea primului grup politic nationalist din Parlamentul European.

 In general, candidatii la europarlamentare sunt tineri politicieni in cautare de experienta, politicieni care si-au epuizat creditul politic la nivel national, politicieni cu reputatie, dar catre sfarsit de cariera si cativa sustinatori adevarati ai procesului european la nivel parlamentar. Politicienii care vizeaza o cariera politica la nivel national nu aleg calea Parlamentului European, unde se pierd repede in peisaj si ies din radarul opiniei publice nationale. Politicienii romani par a fi invatat acest lucru foarte repede. Goana dupa candidati a avut momente cel putin hilare anul acesta. Candidatii sunt impinsi, trasi de maini si de picioare, pe liste. E putin probabil ca Romania sa aiba mai putini proeuropeni decat alte state membre. Situatia se poate explica mai curand prin ceea ce s-a obisnuit politicianul autohton sa obtina de la o pozitie de parlamentar roman si pe care se teme sa nu o piarda prin mutarea la Bruxelles. O pozitie de europarlamentar, desi remunerata bine, inseamna si dureri de cap: cere (sau ar trebui sa ceara) cunostinte despre procesul integrarii, despre sistemul legislativ european si dreptul comunitar. In acelasi timp, pozitia de europarlamentar nu aduce cu ea capacitatea de influenta si manipulare a resurselor publice pentru beneficiul personal, o practica perfectionata de politicianul roman. Un loc in Parlamentul de la Bruxelles e mai putin "comerciabil" in tara. Va fi interesant de vazut daca europarlamentarul roman se va europeniza sau daca, dimpotriva, va institutionaliza la Bruxelles practicile invatate acasa.

TOM GALLAGHER

Esecurile UE in relatia cu Romania

 Bruxellesul a pretins intotdeauna ca va deveni un partener al popoarelor statelor candidate precum Romania, odata cu initierea negocierilor pentru aderare. Dar, in afara de cateva exceptii, a esuat in a realiza o legatura cu cele mai implicate forte proeuropene existente la nivelul societatilor respective. Adesea inspectorii si chiar inalti oficiali ai Uniunii Europene au acceptat cu prea multa usurinta garantiile oferite in gura mare de politicieni locali care pretindeau de la acestia sa le acorde increderea, desi prin activitatea lor nu facusera nimic pentru a o merita.

 In apararea sa, Uniunea Europeana invoca faptul ca responsabilitatea utilizarii oportunitatilor de modernizare oferite de Bruxelles, inca de la momentul inceperii negocierilor de aderare in 2000, a apartinut in intregime liderilor si cetatenilor Romaniei. Pur si simplu Uniunea Europeana le-a acordat sansa de a reusi, insa a fost la latitudinea Romaniei daca sa profite sau nu de o astfel de oportunitate. Acesta este insa un argument nesincer, mai degraba o scuza. Programul foarte strict, decizia de a acorda prioritate anumitor sectoare in defavoarea altora, precum educatia, privatizarea sectoarelor strategice ale economiei, liberalizarea pietei, modalitatea de absorbtie a fondurilor la nivel regional, toate acestea au fost stabilite anterior de Uniunea Europeana.

 Acquis-ul comunitar a conditionat si natura interactiunii dintre UE si Romania. Sa nu uitam ca acest cadru a fost proiectat sa asiste state care aratau foarte diferit comparativ cu Romania. Romania avea cel mai mic sector de servicii dintre statele candidate, cea mai redusa clasa de mijloc, cel mai mare procent de populatie implicata in agricultura, cea mai dura experienta de guvernare autoritara, cel mai inalt grad de coruptie. Esecul UE de a-si adapta abordarea in functie de aceste serioase provocari a avut drept consecinta ineficienta relationala dintre Uniune si populatie, care a condus incet dar sigur spre o angrenare a Uniunii in jocul elitei postcomuniste. Acest lucru a fost confirmat cu certitudine de faptul ca acei fosti comunisti fara scrupule, deveniti extrem de bogati prin blocarea reformei, sunt astazi principalii beneficiari ai fondurilor structurale europene. Contribuabilii comunitari vor da zeci sau poate sute de milioane de euro sub forma de fonduri structurale acestei noi clase de boieri.

UE ar fi putut pretinde guvernului roman o mai mare putere de supraveghere si interventie, cu scopul depasirii acelor blocaje cheie care impiedica Romania sa devina un stat de drept, unul in care cetateanul conteaza si in care statul faciliteaza dezvoltarea economica.

 Ar fi putut crea grupuri specializate de expertiza, care sa amelioreze capacitatea acelor compartimente cheie din ministere si agentii normative, care ar fi trebuit sa functioneze intr-o maniera competenta; si asta in conditiile in care scopul este ca tara in cauza sa reziste intr-un mediu competitional. Ar fi trebuit creata o forma diferita de sistem regional, care sa permita o alocare eficienta a fondurilor de preaderare. Ar fi trebuit sa acorde educatiei un rol proeminent in strategia de aderare, din moment ce s-a demonstrat ca statele sarace pot depasi starea de subdezvoltare prin educatie. Utilizarea parghiilor pasive esentiale va avea cu siguranta consecinte majore pentru Romania si chiar pentru UE. Romania a aderat fara sa fi indeplinit multe din schimbarile solicitate pentru a deveni un membru stabil, capabil sa concureze eficient cu membrii mai puternici. Confuzionata de provocarea intalnita, UE s-a dovedit o institutie cu serioase dificultati in a proiecta valori democratice si forme etice de capitalism intr-un spatiu ostil.

 Intr-un interviu acordat Jurnalului National pe 2 martie 2005, comisarul pentru extindere Olli Rehn a declarat: "nu este rolul nostru acela de a lupta impotriva coruptiei, intrucat acesta revine administratiei, guvernului si fiecarui roman". Insa misiunea de a-i convinge pe romani ca sacrificiile enorme pe care acestia le fac vor fi in propriul lor beneficiu era a domnilor Rehn, Verheugen, Scheele si sa nu o uitam pe baroneasa Nicholson. In realitate insa lucrurile nu au stat deloc asa. Miliarde de euro au fost acordate in etapele de pre- si postaderare, ceea ce a oferit ocazii nesperate pentru coruptie. Acest nivel de mega-bunastare i-a determinat pe oligarhi sa se agate prin orice mijloace de putere. Actiunile lui Tudor Chiuariu din ultimele saptamani arata ca intr-adevar aceste mijloace pot fi foarte radicale. Neglijenta si naivitatea UE au fost cele care au permis transformarea Romaniei, in primul sau an ca membru cu drepturi depline, dintr-o democratie intr-o dictatura electiva.

 Referindu-se in egala masura la Romania si Bulgaria, Financial Times (29 iunie 2007) a fost necrutator fata de performanta UE: "aceasta abordare lasa submineaza reformele din ambele state, privandu-le de niste arme puternice pe care le-ar putea folosi in luptele interne. Ii priveaza pe cetatenii din Romania si Bulgaria de beneficiile statutului de membru. Submineaza impactul unui potential membership asupra statelor candidate, care ar putea spera la randul lor ca se pot sustrage indeplinirii obligatiilor. Compromite sprijinul public in favoarea extinderii intr-un moment in care acesta este periculos de slab. Finalmente, expune intreaga Uniune ridicolului: cum poate UE lupta pentru domnia legii si statul de drept, oriunde in lume, cand ea este incapabila sa le impuna propriilor sai membri?".

 De-a lungul celor 7 ani de interactiune intensa cu Romania, Uniunea a esuat in avea un impact semnificativ asupra coruptiei, clientelismului sau asupra standardelor extrem de scazute ale vietii publice ce caracterizeaza politica romaneasca. Abilitatea de a-i apara pe cetatenii romani in fata unei elite politice delicvente, care este articularea publica a unei oligarhii coezive, va fi din ce in ce mai scazuta. Faptul ca Romania este al saptelea membru ca marime al UE va avea un impact extrem de negativ asupra evolutiei viitoare si asupra eficientei Uniunii insesi. (traducere de Octavian Manea)

ANDREEA VASS

Machiavelli la Bruxelles

 Jack Abramoff, un celebru lider al unui grup de lobby din SUA apropiat republicanilor, dar si fost director al unui think-tank, Centrul National pentru Cercetari in domeniul Politicilor Publice a starnit un scandal de proportii in 2005, cand a fost acuzat ca si-a inselat clientii si a mituit oficiali americani. Peste un an Abramoff a fost triplu condamnat la aproape sase ani de inchisoare pentru frauda, favoruri acordate de politicieni unor persoane in schimbul unor contributii financiare la campania electorala, si la restituirea sumei de 21,7 milioane de dolari. Ampla investigatie anticoruptie intreprinsa a condus, deopotriva, la condamnarea politicienilor americani, precum fostul lider al republicanilor din Camera Reprezentantilor, Tom DeLay, si Bob Ney, republican, membru al Camerei Reprezentantilor, alaturi de oficiali ai Casei Albe, J. Steven Griles si David Safavian, si alti noua lobbisti.

UE nu a avut pana acum parte de un scandal similar. Puzderia de grupuri europene de presiune, spre deosebire de cele americane, se scalda in absenta informatiilor legate de clienti, venituri si taxele practicate. Caracterul fragmentat al institutiilor europene - Comisie, Consiliu si Parlamentul European -, dar si impartirea atributiilor cu statele membre fac ca planeta europeana a lobby-ului sa fie mai putin transparenta, mai vasta, mai intortocheata si mai subtila.

 Nimeni nu poate spune cu precizie care este numarul companiilor active de lobby la Bruxelles. Grupurile acreditate la Parlamentul European si care au, evident, un sediu permanent la Bruxelles se ridica la aproximativ 3.000. Sistemul decizional european cade insa sub ploaia a peste 15.000 de voci angajate de grupurile de lobby in favoarea purtatorilor de interese particulare.

 Distributia lor favorizeaza totalitatea problematicilor economice (98%) si mult mai putin pe cele sociale (2%). Interesele promovate tin in special de federatiile comerciale europene (35%), consultanti comerciali (15%), companii private (13%), ONG-uri in domenii precum sanatate, mediu sau drepturile omului (13%), sectoare private de afaceri si sindicate (10%), reprezentanti regionali (8%), organizatii internationale (5%) si think-tankuri (1%). La acestea se mai adauga delegatiile oficiale ale altor 150 de guverne nationale. Nu lipsesc nici platformele nationale de lobby (de exemplu, Dutch European Affairs Platform sau recent lansata Czech House).

Lobby in pasi de BINGO, BONGO, GINGO, GONGO

 Politicile publice europene evolueaza intre doua dihotomii centrale: national versus european si public versus privat. Vectorii decizionali pot izvori, asadar, din interesele specifice publice sau private nationale care pot fi transpuse la nivel public sau privat european, dar si viceversa. Defalcarea celor opt vectori de influenta pare simpla. Ei devin mult mai volatili in realitate, iar grupurile de lobby pot forma organisme hibride.

 Asadar, apar tipuri de actori, purtatori ai unor interese particulare, sub forma agentiilor public-private numite prescurat GONGO (Governmental Organised NGOs) sau GINGO (Governmental Interested NGOs). Comisia Europeana cheltuieste peste 1 miliard de euro anual pentru dezvoltarea expertizei ONG-urilor si stimularea participarii lor la procesul decizional european (de exemplu, sectorul sanatatii sau al mediului), pentru a compensa mult invocatul deficit informational din procesul decizional european. Insa una dintre cele mai "grotesti" finantari de acest tip viza alocarea a peste jumatate din bugetul Comisiei Europene catre Friends of the Earth Europe, care promoveaza, chipurile, interesul european pentru stoparea incalzirii globale.

 La antipodul lor se afla jucatorii BONGO (Business Organised NGOs) si BINGO (Business Interested NGOs). Un grup sofisticat de lobby va combina multiplii vectori de influenta in functie de gradul de constientizare a problematicii invocate, a momentului lansarii campaniei de informare, a spatiului dezbaterii, in functie de riscurile si oportunitatile politico-economice specifice. Specialistii reduc aceasta arta la "meta-jocul celor trei P" (persoane, pozitii si proceduri de influentare).

Lobby-ul nu trebuie confundat cu manipularea sau traficul de influenta, sanctionabile penal, si nici nu trebuie minimizat la campaniile de promovare sau informare publica. Codul etic al lobby-ului presupune dexteritate in promovarea legitima a unui interes particular prin activitati de comunicare profesionist realizate, bazate pe expertiza legislativa si tehnica, pe abilitati si strategii discursive orientate spre decidenti.

Parlamentul European (PE) reprezinta o platforma specifica in acest sens. Procedura de codecizie alaturi de Consiliul European caracterizeaza mersul politicilor europene. Tinte speciale ale grupurilor de lobby sunt presedintii de comitete si raportorii lor desemnati. Cei din urma redacteaza raspunsurile la propunerile legislative ale Comisiei, precum si amendamentele concrete ale PE. Asadar, argumentele invocate de grupurile de interese pot insoti observatiile si propunerile PE aduse initiativelor legislative ale Comisiei Europene, in cadrul sesiunilor plenare ale comitetelor. Apoi, rolul major al PE in elaborarea si aprobarea bugetului UE asociaza activitatii de lobby o partitura speciala. Nu in ultimul rand, presedintii grupurilor parlamentare dau membrilor acestora, adeseori, instructiuni de vot, atat la nivelul comitetelor de experti, cat si in sesiunile parlamentare.

Cutia neagra a lobby-ului european: malversatiuni

Inteligenta grupurilor de interese si presiune presupune respectarea unor reguli etice si transparente pentru a evita ipocrizia, populismul, verva electorala, derbedeii isteti si smecherii. Amprenta lor asupra procesului decizional se poate rapid traduce in impartialitate si atingere la principiile democratice.

Deconspirarea recenta a unor acorduri dubioase ale lobby-istilor specializati in industria chimica sau energetica a reprezentat impulsuri noi la semnalele de alarma existente deja la Bruxelles. Nu de putine ori, "grupuri principale", care pretind ca ii reprezinta pe cetateni, au fost de fapt sustinute financiar de catre agentiile de consultanta ale unor companii cu interese precise. Numeroase alte riscuri asociate lobbicratiei s-au materializat recent in spatiul european:

• Accesul privilegiat  - este vorba in special de cazul gigantilor corporatisti sau al asociatiilor patronale reprezentate in grupurile de experti. Politica Comisiei Europene cu privire la inovarea carburantilor biologici este rezultanta recomandarilor redactate de catre BIOFRAC (Biofuels Research Advisory Council). Componenta acestuia aluneca rapid in favoarea celor 4 companii petroliere si altor 4 companii de biocarburanti, in defavoarea singurului reprezentant al industriei alimentare, a altuia din industria lemnului, a unuia din sectorul energetic, a unui fermier, a 8 academicieni (ba chiar majoritatea lor au legaturi stranse cu companiile petroliere si de biotehnologii) si, nu in ultimul rand, a EuropaBio (cea mai mare asociatie de lobby reprezentand companiile producatoare de biotehnologie).

• Usi turnante  - contactele personale si informatiile din interior sunt ingrediente esentiale ale jocului eficient al lobby-ului. Intensitatea lor creste odata cu viteza de rotire a usilor turnante intre institutiile europene si grupurile de interese. Jean-Paul Mingasson, fostul director general al DG intreprinderi si Industrie (2002-2004) si al DG Buget (1989-2002), a parasit Comisia Europeana in 2004 pentru functia de consilier general al BusinessEurope (confederatia industrisilor europeni, fostul UNICE). Astfel, inainte de 2004, participase personal la redactarea reglementarilor europene cu privire la industria chimica, iar dupa 2004 a lansat campania de presiune impotriva lor, in numele BusinessEurope. Exemple similare se gasesc in majoritatea politicilor publice europene. Este si cazul actualului director non-executiv al British Nuclear Fuels, James Currie, fost director al DG Mediu si responsabil cu Siguranta Nucleara si Protectia Civila (1997-2001).

• Metode dubioase si pretentia de independenta  - motivele reale ale grupurilor de interese sunt adeseori ascunse, lobbistii pretinzand ca reprezinta organizatii non-profit sau "experti independenti". In 2005 nu se deconspirase ca o organizatie care lansase "Campania Creativitatii" (C4C), reprezentant pretins al artistilor, muzicienilor, designerilor, dezvoltatorilor de software si al altor profesii creative, era de fapt orchestrata de catre Campbell Gentry, o companie de relatii publice. Efervescent lobbist activ la Parlamenul European, a stimulat adoptarea unor masuri rigide de protectie a patentelor de software, evident, in favoarea multinationalelor din domeniu. Campania, in aparenta sustinuta de catre indivizii creatori, era in realitate finantata de catre Microsoft, SAP, asociatia industriala CompTIA.

 Reglementarea acestei "cutii negre" a pietei europene a lobby-ului, pornind de la inregistrarea voluntara sau obligatorie intr-un registru al grupurilor de interese si pana la transparenta veniturilor, suscita inca aprigi controverse. Managementul afacerilor publice, care incearca sa desluseasca aceste ite, graviteaza in jurul a trei poli principali: Alianta pentru transparenta lobby-ului si reguli etice (ALTER EU), Societatea specialistilor in relatii publice europene (SEAP) si Asociatia consultantilor in afaceri publice europene (EPACA). Primii sustin obligativitatea monitorizarii grupurilor de presiune, insa cele doua asociatii din urma apara cu inversunare privilegiul secretomaniei si al autoreglementarii.

Initiativa europeana de transparentizare 

Parlamentul European recunoaste ca grupurile de interese in sine reprezinta un lucru pozitiv si sustine, in general, apelurile privind obligativitatea de a face publice informatiile legate de activitatea lor. Anumite voci parlamentare reclama insa slabiciunea data de puternica dependenta de recomandarile grupurilor de lobby si propun, mai degraba, suplimentarea personalului in comitetele de experti.

 O initiativa concreta apare abia la sfarsitul anului 2006, cand Siim Kallas, vicepresedintele CE, propunea publicarea unui registru european al grupurilor de lobby. Membrii SEAP s-au grabit sa sustina varianta inregistrarii voluntare. Multi altii cred insa ca un sistem pe baza de voluntariat nu poate functiona eficient, caci vor eluda aceasta optiune exact persoanele si grupurile controversate.

 Dezbaterile devin si mai aprige la aparitia propunerii Executivului european ca informatiile financiare sa fie facute publice, in cadrul unui seminar organizat de Comisia pentru Afaceri Constitutionale, pe 8 octombrie 2007. Sustinatorii initiativei o conditioneaza insa de aplicarea tuturor grupurilor de interese. Inscrierea fiind insa voluntara, rezultanta va fi, fara echivoc, de denaturare a concurentei. Oponentii cei mai zelosi isi justifica pozitia prin faptul ca deconspirarea publica a clientilor ar fi contrara regulii de confidentialitate si ar putea atrage sanctiuni penale.

 In ciuda acestor initiative, transparenta ramane doar un deziderat. Abia incepand cu primavara lui 2008 grupurile de interese se vor inregistra voluntar intr-un registru oficial european. Pe de alta parte, avand in vedere numarul de interese care ameninta cu boicotarea inscrierii, se pare ca nu va mai dura mult pana cand va fi introdus un sistem de inscriere obligatorie. In definitiv, obligatia dezvaluirii detaliilor legate de purtatorii de interese specifice, fondurile alocate, veniturile si cheltuielile companiilor specializate in servicii de lobby are sanse de concretizare abia in perspectiva anilor 2009 sau chiar ulterior.

Popularii si socialistii fac jocurile la Strasbourg

Grupul popular, al carui lider este francezul Joseph Daul, are 278 din cei 785 de eurodeputati. Dupa cum o arata chiar denumirea oficiala, Grupul Partidului Popular European (al Crestin-Democratilor) si al Democratilor Europeni este o grupare eterogena, care reuneste crestin-democrati si conservatori, eurosceptici si euroentuziasti, mai degraba o structura de putere decat una coerent doctrinara.

 Grupul socialistilor europeni condusi de germanul Martin Schulz are 219 eurodeputati. Cele doua mari formatiuni si-au impartit conducerea Parlamentului European, prima jumatate a actualei legislaturi fiind detinuta de socialistul spaniol Borrell, iar ce-a de-a doua de crestin-democratul german Poettering.

Alianta Liberalilor si Democratilor Europeni urmeaza la distanta, cu 104 eurodeputati condusi de britanicul Graham Watson.

 Un eveniment major se va produce dupa alegerile din 2009, care pot aduce scindarea PPE-DE. Conservatorii britanici vor sa intemeieze un grup separat, eurosceptic. Liderul consevator britanic, David Cameron, i-a explicat acest plan cancelarului crestin-democrat Angela Merkel, spunandu-i ca PPE-DE va pierde un chirias rau, dar va castiga un vecin de nadejde. (G.T.)

Bugetul Parlamentului European

Parlamentul European, cu 785 de parlamentari si circa 5.000 de functionari administrativi, absoarbe aproape 1% din Bugetul General al UE, adica aproximativ o cincime din cheltuielile administrative totale ale institutiilor UE.

 În 2006, fondurile PE, cu o valoare totala de 1,32 miliarde euro, au fost distribuite astfel:

• 44% - cheltuieli legate de personal: serviciul de traducere si de interpretare antreneaza o mare parte din personalul permanent, temporar si liber profesionist - anual sunt procesate peste un milion de pagini de documente;

 •  21% - cheltuieli ale deputatilor europeni: sunt incluse aici deplasarile, birourile, salariile asistentilor personali;

 •  9% - cheltuieli de intretinere a cladirilor PE;

 •  5% - activitati si produse de informare, echipamente informatice si telecomunicatii;

 •  4% - derularea activitatilor grupurilor politice.

Sediile Parlamentului European

 Una dintre cele mai controversate probleme ale Parlamentului UE este ca are trei sedii: la Strasbourg, Bruxelles si Luxembourg. Sediul central este la Strasbourg, acolo unde deputatii europeni se intalnesc de 12 ori pe an, pentru sedintele plenare lunare (fiecare sesiune plenara dureaza 4 zile). Practic, activitatea politica a Parlamentului European se imparte intre Strasbourg si sediul din Bruxelles, acolo unde isi desfasoara activitatea comisiile parlamentare, grupurile politice si unde sunt gazduite sesiunile parlamentare suplimentare. Activitatea administrativa si serviciile birocratice raman la Luxembourg, acolo unde se afla Secretariatului General. Aici lucreaza in jur de 3.500 de angajati, adica peste jumatate din personal, multi dintre acestia fiind traducatori si functionari in serviciile administrative. Aceasta repartizare a fost aprobata de catre Consiliul European de la Edinburgh din decembrie 1992 si consolidata prin Tratatul de la Amsterdam (1999). Controverse asupra celor trei sedii apar inca, din cauza consecintelor bugetare si practice ale acestei dispersari geografice, insa o schimbare se poate face doar cu acordul unanim al statelor membre. Un raport prezentat in 2007 de catre Grupul Verzilor arata ca deplasarea parlamentarilor

intre Bruxelles si Strasbourg nu are numai efecte bugetare, ci si efecte ecologice

 ingrijoratoare. Lunar, 1.200 de oficiali europeni se deplaseaza din Belgia in Franta, plus 252 de functionari din Luxemburg. Raportul Grupului Ecologist din Legislativul european arata ca deplasarea eurodeputatilor de la sediul din Bruxelles la cel din Strasbourg la fiecare sedinta in plen genereaza cel putin 20.000 de tone suplimentare de emisii de dioxid de carbon, cantitate echivalenta cu cea produsa de 13.000 de zboruri dus-intors intre Londra si New York. Insa un eventual consens asupra transferului activitatii din Strasbourg la Bruxelles va intampina cu siguranta opozitia Frantei. In mai 2007, presedintele Nicolas Sarkozy declara: " Nu vad de ce singurul aspect negociabil ar fi Strasbourgul. Si Bruxellesul este negociabil. Ansamblul tratatelor europene nu este negociabil, dar singurul punct negociabil este Strasbourgul?"  In 2007, prin aderarea Romaniei si a Bulgariei, numarul eurodeputatilor a crescut de la 732 la 785. Romania este reprezentata de 35 de eurodeputati. (O.M.)

Non-documentele UE

Termenul de non-document ("non-paper") nu este o gluma. Dupa cum remarca Gideon Rachman intr-un articol publicat in Financial Times, Uniunea Europeana pare sa fi intrat in faza suprarealista. Nu degeaba a trait si lucrat René Magritte la Bruxelles. Dictonul "Ceci n’est pas une pipe" folosit de pictorul belgian in ilustrarea unei pipe i-a revenit brusc in minte lui Rachman cand a auzit un diplomat spunand vehement ca "acesta nu este un non-document". In limbajul european, termenul "non-document" se refera la un document informal pregatit pentru o discutie pe o tema controversata, in acel caz fiind vorba despre o posibila initiativa UE privind Siria. "Cum n-am ajuns sa discut despre aceasta problema, nu pot confirma non-existenta non-documentului", conchide ironic Rachman.