Serul ideologic și apostazia. Memoriile profesorului Paul Cornea

Vladimir Tismaneanu 24.12.2013

De același autor

Evadarea nespectaculoasă, dar nu mai puțin intensă și ireversibilă din nomenklatura ideologică a însemnat pentru Paul Cornea o prise de conscience, o asumare a unei identități renăscute prin examinarea stăruitoare a lumii din care făcuse nemijlocit parte.

Apariția volumului Ce a fost. Cum a fost (dialoguri între profesorul Paul Cornea și Da­niel Cristea-Enache) este un ex­cep­țio­nal eveniment cultural, politic și moral. Stră­lucit intelectual de for­mație umanistă, trecut prin aventura radicalismului de stânga, vindecat de iluziile marxiste, Paul Cornea oferă analize de o admirabilă sin­ceritate și nu mai puțin lă­udabilă profunzime asupra celei de a doua jumătăți de istorie românească, și nu numai, a secolului XX. Du­pă știința mea, nu există o altă mărturisire analitică a unui reputat in­telectual român de stânga care să atingă co­tele de onestitate, inclusiv la nivel au­tocritic, precum cele pe care le întâlnim în acest volum. Îl recomand din inimă tu­turor celor care chiar vor să înțeleagă ce a fost și cum a fost.

Mă opresc în acest articol asupra câtorva teme care mi se par luminos discutate de profesorul Paul Cornea. Adaug un bi­ne­me­ritat cuvânt de prețuire pentru criticul Da­niel Cristea-Enache, ale cărui incitante in­tervenții și interogații sunt complementul ideal al unei discuții proaspete și des­chi­ză­toare de noi ipoteze istorice și culturale.

Paul Cornea a intrat de tânăr în mișcarea comunistă, a fost unul dintre acei intelectuali care s-au dedicat cu altruism, dar și cu na­ivitate pasiunii revoluționare de inspirație leninistă despre care a scris atât de pătrunzător marele istoric François Fu­ret. Intervenea desigur și șocul prigoanei rasiale din timpul celui de-al doilea război mondial, refuzul categoric al oricărei for­me de izolaționism etnocentric. Pariul gre­șit din anii aceia nu înseamnă că și mizele erau eronate. Antifascismul a fost acaparat fraudulos de către staliniști ca pro­ble­ma­tică morală și politică, ceea ce nu-l făcea sub nicio formă ilegitim. Ilegitimă era uzur­­parea unei atitudini perfect justificate. Ile­gi­timă era instrumentalizarea mani­pu­la­ti­vă a antifascismului.

În anii ’50, Paul Cornea a deținut funcții im­portante în cadrul CC al UTM, apoi în Mi­nisterul Culturii și, în fine, în fruntea Studioului de Filme Buftea. Nu a fost unul dintre culturnicii secțiilor de Propagandă, Ști­ință și Cultură, nu s-a ocupat cu înfie­rările, nu a organizat prelucrări stig­ma­ti­zante, dimpotrivă, a ajuns el însuși să fie pus la stâlpul infamiei, suspectat de na­ționalism evreiesc și de tendințe sub­ver­siv-revizioniste. A rămas fidel marii sale iu­biri pentru literatura românească, a edu­cat magistral generații de studenți, a re­u­șit să traverseze coșmarul totalitar ca un om liber interior, ca un intelectual ve­ri­tabil.

Găsim în carte pagini tulburătoare, dar nu mai puțin revelatoare, despre impactul Ra­portului Secret al lui Nikita Hrușciov (fe­bruarie 1956) asupra intelectualilor din Ro­mânia. Pe vremea aceea, profesorul Cor­nea era apropiat prieten cu intelectuali pre­cum Petru Dumitriu, Paul Georgescu, Ov.S. Crohmălniceanu sau Eugen Stă­nes­cu. Erau cu toții agasați și dezgustați de po­litica de un infinit dogmatism pro­mo­vată de hiperdogmaticul Leonte Răutu. Mo­mentul înlocuirii lui Răutu cu Grigore Preoteasa la cârma Direcției de Pro­pa­gan­dă și Cultură (iunie 1957) rămâne unul dintre acele puncte nodale care ar me­rita explorat în continuare. Ce a urmărit Dej când l-a debarcat? Cum a izbutit Ră­utu să folosească moartea lui Preoteasa pentru a se reinstala pe postul de țar ideologic? Citind această carte, înțelegem mult mai bine trama epică și aluziile psihologice din romanele scrise de Petru Dumitriu în exil. Orice analiză serioasă a destalinizării din România va trebui să țină cont de mărturia profesorului Paul Cornea. Aș adăuga și evocările sem­ni­fi­cative despre Constanța Crăciun, cu ale sa­le tăceri vinovate și eschive amicale. Acest volum este o mină de aur pentru orice ana­lize prosopografice pe tema elitei co­muniste din România.

Să luăm de pildă discuția despre rolul lui Miron Constantinescu. Nu vom ști probabil niciodată care au fost planurile reale ale aces­tuia, dacă le-a discutat vreo­dată cu vreun reprezentant al Moscovei și, în fond, cât erau ele de cristalizate. Es­te însă limpede că în 1956 Miron Cons­tantinescu a fost membrul Biroului Politic al CC al PMR cel mai puternic afectat, la nivelul unei reale crize de conștiință, de atacul lui Hrușciov împotriva mitului lui Stalin. Spune profesorul Cornea: „În fond, el voia ceva asemănător cu Imre Nagy, un lucru tot atât de utopic, un comunism național eliberat de excese ideologice. Spre deosebire de basarabenii rusofoni gru­pați în jurul lui Chișinevschi și Rău­tu, inculți și diletanți, era un autentic in­telectual de stânga, ancorat în tradițiile culturii românești, cu orizont larg și am­biții legitime“. Sunt de acord cu acest por­tret, aș adăuga însă că Miron Cons­tan­ti­nescu avea o gravă problemă de legi­ti­mi­tate: în aprilie 1954, deci la peste un an de la moartea lui Stalin, aprobase, ca mem­bru al Biroului Politic, decizia condamnării la moarte și a executării lui Lucrețiu Pă­trășcanu. Nu avea cum să invoce o vir­ginală credibilitate antistalinistă, câtă vre­me participase el însuși la orgiile sân­ge­roase ale acelei perioade. În Ungaria, Nagy nu făcuse parte din anturajul lui Rákosi.

M-a bucurat să observ o convergență ana­litică între pozițiile profesorului Cornea și multe dintre tezele mele, în special acelea din lucrarea Stalinism pentru eternitate. Am descoperit în volum informații spec­ta­culoase despre intrigile și manoperele lui Dej, despre sicofantismul nețărmurit al lui Malvolio Leonte (Răutu), despre anti­in­te­lectualismul obsesiv al conducerii PMR, o dimensiune ce avea să fie exacerbată în epoca Ceaușescu. Pentru cei care întrețin legenda patriotismului lui Dej, ca să nu mai vorbesc de Ceauș-nostalgici, citez aici o concluzie care ar trebui să fie punctul de pornire al unei atât de necesare dez­bateri privind cultura politică a co­mu­nis­mului românesc: „Aceasta a fost de­sta­li­ni­zarea la noi: un stalinism mai perfid, mai abject, dar tot atât de sălbatic ca cel vechi, cu singura deosebire că e fără Sta­lin“.

Asemenea atâtor intelectuali din secolul furtunilor ideologice, Paul Cornea a trăit deopotrivă fascinația utopiei și amă­ră­ciu­nea deziluziei. Trauma Ho­lo­caustului l-a marcat indelebil și a con­di­ționat, în mare măsură, adeziunea ori­gi­nară la proiectul comunist. Cum scrie el însuși despre anii orbirii: „E evident că în atmosfera de exuberanță a momentului nici nu îmi trecea prin minte că opor­tu­nitatea proiectului însuși merita cel pu­țin discutată, fără a mai vorbi de imen­sele dificultăți și sacrificii pe care le pre­supunea realizarea sa. Habar n-aveam atunci că istoria nu se desfășoară ni­cio­dată în conformitate cu planurile agen­ților și că orice revoluție începe în cântec și sfârșește în dezastru (sublinierea mea). Comisarii ideologici, diverșii Chișinevschi și Răutu în România, József Révai în Un­ga­ria sau Jakub Berman în Polonia, erau ex­perți în utilizarea cinică a capitalului ro­mantic (ori, altfel spus, disponibilitatea emo­țională) al tinerei generații de mi­li­tanți antifasciști. Nu mă refer aici doar la Paul Cornea, ci și la oameni ca Mircea Ma­lița, Corneliu Bogdan, Gheorghe Brătescu ori Virgil Ioanid. Mai târziu, mirajul ega­litarist, visul comunității întemeiate pe fra­ternitate au fost împărtășite de Radu Co­sașu, Nicolae Labiș, Ion Gheorghe ori chiar Titus Popovici.

Dacă ar fi să îl compar pe Paul Cornea cu un alt gânditor de stânga din România, nu neapărat marxist, dar cu certe simpatii co­muniste în perioada celui de-al doilea răz­boi mondial și imediat după aceea, acesta ar fi Mihai Șora. Amândoi au crezut în ce­ea ce s-a numit les lendemains qui chan­tent, în miturile propagandistice ale epo­cii, fără a deveni însă inchizitori. A existat în ei o forță interioară, un sistem de au­to­alarmă care i-a ferit de capcana ari­vis­mu­lui birocratic. Ambii au încercat pe toate căile să se sustragă logicii constrângătoare a aparatului, au ajuns să sfideze în­re­gi­me­n­ta­rea fanatică. Ambii au înțeles adevărul arzător al răspunsului dat odinioară de Panait Istrati celor care justificau teroarea comunistă cu argumentul „ouălor sparte pentru pregătirea omletei“: nimeni nu a gustat vreodată această omletă. Formula lui Istrati avea să revină ulterior în scri­e­rile despre utopie ale marelui filosof li­be­ral Isaiah Berlin. Este întristător că, în po­fida zguduitoarei moșteniri a Gulagului, exis­tă încă unii care susțin că problema a fost mai degrabă a lipsei de expertiză în de­cantarea gălbenușului de albuș.

Daniel Cristea-Enache şi Paul Cornea

Cartea lui Paul Cornea este un în­dreptar, un manual decrispat și captivant privitor la dialectica convertirii și a deconvertirii, a angajamentului total și a dez­vră­jirii nu mai puțin totale. Scriind despre convingerea Constanței Crăciun că vâ­nă­to­rile de vrăjitoare inițiate de Gheorghiu-Dej ar fi fost generate de sublime scopuri re­vo­luționare, Paul Cornea observă: „aveam, o dată în plus, dovada irezistibilului efect manipulator exercitat de credința fana­tică în partid: fidelul nu e tulburat de ar­gumente, contra-adevăruri, evidențe; el crede, nu judecă, se poate servi de ra­țiune în toate privințele, cu singura, dar notabila excepție a chestiunilor care îi afectează crezul. Aparținusem și eu, pâ­nă nu demult, tagmei celor imunizați cu o doză masivă de ser ideologic, nu era așa­dar cazul să îmi dau ifose“. Tocmai aceas­tă combinație de modestie gno­seo­lo­gică și inteligență morală îl apropie pe Pa­ul Cor­nea de autorii volumului clasic Zeul care a dat greș, tradus în românește la Edi­tura Humanitas în colecția Zeitgeist (2012).

Evadarea nespectaculoasă, dar nu mai pu­țin intensă și ireversibilă din no­men­kla­tura ideologică a însemnat pentru Paul Cor­nea o prise de conscience, o asumare a unei identități renăscute prin exa­mi­narea stăruitoare a lumii din care făcuse nemijlocit parte. Iată, de pildă, această măr­turisire: „eu nu făcusem rău ni­mă­nui. Mă frământa însă din ce în ce mai mult povara unei întrebări chinuitoare: în pofida vicleniilor și eschivelor care îmi îngăduiseră să mă strecor, nu eram totuși, prin funcțiile mele, complice cu re­gimul? Simțeam că începe să se des­trame alibiul care îmi servise mult timp drept justificare: anume că în parohia mea de la Studio, pe cât mi-o permiteau îm­prejurările, aplicam o politică «de co­munism cu față umană» care re­in­ter­pre­ta directivele, încuraja talentul și com­petența, se baza pe încredere, și nu pe sus­piciune, tolera dezbaterea de idei, prac­ti­ca efectiv critica și autocritica... Țineam cu orice preț să fac pasul înapoi, visam să îmi pansez rănile într-o singurătate me­­ditativă, să reiau contactul cu dragii mei pașoptiști, să regăsesc alături de ei sensul adevărat al cuvintelor, sensul au­tentic al angajamentului, împăcarea cu mine însumi, tihna sufletească“.

Șansa acestei evadări din fortăreață a cons­tituit-o Declarația din 1964, schimbările po­­­litice generate de conflictul dintre li­de­rii PMR și centrul moscovit. Paul Cornea nu nea­gă miniliberalizarea din acei ani, dar ofe­ră în egală măsură o interpretare lucidă a acelui document pe care unii l-au văzut drept sfârșit al stalinismului românesc. Pen­tru el Declarația a fost un „act de abi­lă co­re­gra­fie politică întreprins de Gheor­ghiu-Dej, abia câțiva ani după re­tra­ge­rea trupelor sovietice (1958) și [a re­pre­zentat, V.T.] con­solidarea autorității sale printr-o de­stalinizare trucată... Cu alte cu­­vinte, se dă­duse liber la critică, dar cu con­diția de a spu­ne numai ce e tolerat de stăpâni“.

Cu al său refuz al minciunii dominante și cu un apetit inepuizabil pentru literatura istorică, Paul Cornea se aseamănă cu unul dintre intelectualii marxiști dezabuzați ale cărui scrieri au influențat decisiv desta­li­nizarea poloneză și resurecția unei estetici a demnității individuale. Mă refer la ce­l­e­brul critic de teatru Jan Kott, autorul vo­lu­mului Shakespeare contemporanul nos­tru, tradus în limba română la Editura pen­tru literatură universală în 1969. Ase­menea lui Kott, profesorul Cornea ar pu­tea spune autoironic, cum îl știm: „gus­tu­rile mele literare au fost întotdeauna su­perioare opțiunilor mele politice“ (vezi Jan Kott, Still Alive, Yale University Press, 1994). Portretul pe care Paul Cornea i-l face lui Leonte Răutu în volumul de față mi-a rea­dus în memorie cuvintele lui Kott despre faimosul Jakub Berman, pontif ideologic și supraveghetor al poliției secrete po­lo­ne­ze în anii stalinismului dezlănțuit: „To­va­rășul Berman era numărul doi. Printre alte domenii, cultura și Securitatea erau în mâinile sale. Această suprapunere de funcții, care apare stranie doar la su­pra­față, este caracteristica sistemului. Or­well a fost primul, cred, care a comentat acest fenomen. Berman fusese prevenit de vizita noastră. Ofițerii Securității ne-au îndrumat de la un agent la altul, fă­cându-ne să trecem prin cinci sau șase ca­mere una după alta. Ușile capitonate se închideau fără zgomot în spatele nos­tru. În camera finală, aproape la fel de goală ca și celelalte, Berman ședea în spa­tele unui birou enorm, sub portretul lui Stalin. «Luați loc, tovarăși.» I se spu­nea Jakub Voce de Aur. Berman te putea hip­notiza cu vocea sa. O știa. Tonurile aproape catifelate ale vocii sale erau ale unui mare tenor. Dar de data aceasta ve­deam un alt Berman. S-a ridicat în pi­cioa­re, s-a înroșit la față, a bătut cu pum­nul în masă și aproape a răgușit de la atâta urlet: «Îngenunchiați-l [pe cel stigmatizat, V.T.] și demascați toate min­ciu­nile pe care le-a răspândit despre noi»“. Acum, să citim ce are de spus Paul Cornea despre rolul lui Răutu, supremul regizor, la monstruoasa înscenare din Aula Uni­ver­si­tății din București, din aprilie 1959, me­ni­tă să îi anihileze psihologic și moral pe Mi­hail Andricu, Milița Pătrașcu, Jacques Cos­tin, Dora Masini și pe doctorul Nasta: „...profitând și de nerozia lui Dănălache, de la un moment încolo ni s-a părut că par­tida nu e jucată. S-a dat însă o pauză și – surpriză, enormă surpriză -, la re­ve­ni­rea în sală, alături de Dănălache a apă­rut Răutu însuși, care a preluat cu auto­ritate conducerea dezbaterii. Nu-l vă­zu­sem niciodată pe post de Vîșinski; pentru noi toți el reprezenta omul din umbră, emi­nența cenușie; dar, dotat cu apt­i­tu­dini mul­tiple, «perfectul acrobat», după vor­ba lui Jebeleanu, s-a dovedit mai mult de­cât performant și în noua calitate de pro­curor la vedere. În scurt timp, An­dricu, poate doborât și de oboseală, a fost «grog­gy» - cum se spune la box -, cei­lalți acu­zați erau deja zdrobiți. Sinistrul spec­ta­col s-a încheiat prin plecarea în tă­cere, cu moartea în suflet, a publicului de la par­ter și cu bucuria trepidantă a asis­tenței de la balcoane că partidul a în­scris o nouă victorie în lupta cu duș­ma­nul de clasă“.

Carte a adevărurilor dogoritoare, a refuzului minciunilor, măștilor și măsluirilor, Ce a fost. Cum a fost este mărturisirea unei ago­nii, a unei sfâșieri și a unei sal­vări: „Aveam uneori impresia că mă aflu în situația unei muște captive într-un re­cipient închis, de unde se zbate spas­mo­dic să iasă izbindu-se de pereți, bâzâind înnebunită, asaltând iar și iar, într-un efort zadarnic, înconjurimea impasibilă“. Avem toate motivele să-i fim îndatorați pro­fesorului Paul Cornea pentru a ne fi dovedit că efortul nu a fost zadarnic. //

 

// Ce a fost. Cum a fost. Paul Cornea de vorbă cu Daniel Cristea-Enache

// Editura Polirom / Cartea Românească, 2013

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22