La plecarea lui ION VIANU

În primele zile ale lui 1990, pe când GDS din Calea Victoriei 120 devenise un miez al vulcanului civic, răbufnit după ani lungi de întuneric și minciună, nu exista om cuprins de frenezia schimbărilor dramatic-spectaculoase care să nu calce pragul noii instituții a speranței. Sala de ședințe era mereu neîncăpătoare. Ușile erau ticsite de capete care se ițeau printre alte capete. Așa l-am zărit pentru prima oară. Și brusc mi-am dat seama că îl cunosc. Nu știam cine e, dar îl cunoșteam. Poate aerul comun cu ilustrul său tată, Tudor Vianu, și pe care aveam să-l suprapun din nou, la Timișoara, pe când se afla într-un prezidiu. Ion Vianu. Despre care știam de la cunoscuți și de la Europa Liberă. Medic psihiatru și scriitor, semnase scrisoarea lui Paul Goma și se exilase, rămânând însă legat de țara nefericită lăsată în urmă.

Imediat, în 1990, s-a implicat în chestiunea dramatică a spitalelor de psihiatrie, bolgii ale infernului, în care nefericiți ai sorții erau uitați de familii într-o și mai mare și mai dramatică uitare a unui sistem sanitar indolent-criminal. Și tot aici era și locul „internării”, celor – puțini - care cutezau să ridice glasul împotriva puterii comuniste.

La începutul anului 1990, Ion Vianu a vizitat numeroase spitale de psihiatrie, a audiat zeci de cazuri, a adus medici și specialiști străini, a inițiat donații importante și a creat o asociație românească de medici psihiatri, în încercarea de a forța o reformă în domeniu.

A rămas mereu atent la ce se întâmplă în țară, neezitând să ia atitudine față de nenumăratele derapaje ale puterii postdecembriste. Și a scris, a scris memorialistică și literatură, așa cum visase încă din tinerețe, când părăsise Literele pentru Medicină. Mai târziu, recunoștea cât de mult l-a ajutat literatura în meseria de psihiatru.

Plecarea lui Ion Vianu, ca și cea a lui Nicolae Manolescu, ne lasă astăzi într-un amurg tulbure, incert.

Fragmente din corespondența cu Ion Vianu:

14 iulie 1991

Dragă Rodica,

Scrisoarea ta mi-a făcut o plăcere extraordinară, pentru că confirmă bănuiala, pe care o aveam (și care mă abandonează în momentele de pesimism), că acolo mai trăiesc oamenii aceia generoși și de o nemaipomenită delicatețe pe care i-am cunoscut odată. Aveam șaisprezece ani, când am urcat într-o noapte muntele Găina și, sosind o ploaie teribilă, am cunoscut un țăran bătrân (bătrân pentru mine, poate că nu avea cincizeci de ani), care mi-a oferit haina lui. Ceea ce e minunat cu ospitalitatea și gentilețea românească e că rămâne discretă, nu e invadantă ca la arabi și nici euforică și hiperfestivă ca la negri. Însă, alături de oamenii ăștia exista o întreagă „rasă” de monștri-călăi, de conștiințe rătăcite și de suflete uscate, pustiite, pe care tu, de asemenea, înveți acum să-i cunoști și să îi faci cunoscuți. Asta merge exact în direcția gândirii mele actuale despre funcția etică a memoriei. (…) Rămâne extrem de valabilă afirmația pe care o făceam în precedenta scrisoare către tine – și anume că ceea ce face viața suportabilă, cel mai bine suportabilă, este imaginația: imaginația de a căuta ceea ce ne înconjoară cu evidență, dar și imaginația care se numește talent de-a pune în pagină ceea ce ai văzut și simțit.

Al tău, cu drag,

Ion

24 martie 1991

Dragă prietenă,

Din 1937, un poet suprarealist, ajuns director de bancă la Craiova (o carieră, după judecata mea, cum nu se poate mai normală), ieși într-o bună dimineață în balconul stabilimentului pe care-l conducea și, cu un gest larg, aruncă mulțimii teancuri de bancnote, îndemnând-o să ia ceea ce, în fond, îi aparținea.

Era o criză de nebunie, susțineau cei care, deja, la Craiova, utilizau psihiatria în scopuri politice. Alții, tot prin acest mijloc, susțineau că, de fapt, omul era comunist. Oricare ar fi fost adevărul, după ani lungi de azil, îi veni și lui clipa: proaspăta Republică îl instală, după abolirea monarhiei, directorul Muzeului Peleș. Gestul lui oltenesc era astfel perfect valorificat. Dar trecutul lui azilar îl transformase într-un individ destul de neajutorat (numele lui, dacă memoria nu-mi joacă o festă: C. Nissipeanu), așa încât afacerile erau dirijate de un administrator, fost grăjdar la castel, care cunoștea pe de rost sutele de odăi ale acestuia, o adevărată brută, homosexual în orele libere. Echipa asta am cunoscut-o eu într-o iarnă a anului 1953, cu puțin timp înainte să se prăpădească Stalin, în timpul unor vacanțe petrecute împreună cu tatăl meu la Pelișor, în „Casa de odihnă” a scriitorilor, într-o mică odaie mansardată; în timp ce dormitorul reginei era ocupat de esteticianul și dramaturgul N. Moraru, iar o altă încăpere de Mișa Novicov, o altă eminență a regimului pe care, poate, îl vei fi avut și tu profesor. El era nebun, din diverse motive și cu manifestări diverse – cea mai vizibilă fiind aceea că inversa literele din cuvinte. Astfel, în loc să spună „cu surle și tobe” spunea „cu turle și sobe”, ceea ce e mult mai amuzant, iar când voia să indice că un cutare cuvânt e notat cu asterisc, spunea că îi pune un erizipel. (Mai târziu, la Nyon, o doamnă, care mi-a mărturisit că are un trihomones, a greșit spunând că e bolnavă de sicomor. (…).

A propos, aș vrea să scriu ceva pentru 22 pe marginea unor lecturi recente. Cui trebuie să mă adresez? La voi totul se schimbă foarte repede.

Cu mult drag,

Ion