De același autor
Motto: „Nu întreba ce poate face țara pentru tine, ci întreabă-te ce poți face tu pentru ea.“ (J. F. Kennedy)
Aflu cu întârziere că, pe 15 februarie, a încetat din viață, la Washington, Nicolae Filipescu. Cititorii mai vechi ai lui 22 își amintesc, cu siguranță, analizele de politică externă, semnate săptămânal de Nicolae Filipescu de-a lungul anilor în revistă, fie că era vorba despre terorism, războiul din Irak de după atacurile de la 11 septembrie și configurația tulbure a Orientului Apropiat sau despre reconfigurarea NATO după extindere, relațiile Statelor Unite cu Europa ș.a.m.d., autorului nescăpându-i, ba chiar păstrând o vigilență aparte față de politicile Moscovei în raport cu oricare dintre fenomenele analizate. Pentru Nicolae Filipescu, agenda internațională fusese, și continua să rămână, marcată de atitudinile Kremlinului, despre care autorul nu contenea să atragă atenția. Nicolae Filipescu era o voce competentă în materie de politică externă și, nu de puține ori, BBC, care nu părăsise încă Romania (și, vai, cât de util ar fi fost astăzi!) făcea apel la comentariile lui.
Nu cred, însă, că cititorii lui 22, care îi citeau săptămânal analizele, știau că autorul, Nicolae Filipescu, nu era propriu-zis analist de politică externă, ci medic. Un medic strălucit și un profesor universitar cu o carieră înfloritoare în Statele Unite, plecat/fugit de zeci de ani din România comunistă, care nu-i promitea tânărului Filipescu decât mizeria, în cel mai bun caz, dacă nu chiar gratiile.
Uluitor la acest om, pe deplin împlinit în America, era atașamentul pe care îl păstrase neștirbit pentru România. Nu numai că, după 1990, venea în țară regulat, în raiduri de câteva zile sau găzduia români în casa lui de la Washington, dar nu a ezitat să susțină, inclusiv material, Convenția Democrată și pe Emil Constantinescu în eforturile de a înlătura plaga comunistă cu toate travestirile ei de după Revoluție. A fost unul dintre cei mai activi militanți (el fiind de multă vreme cetățean american) din comunitatea română de peste ocean.
„Ce pot să fac pentru tine? Ce pot să fac pentru voi?“ erau cuvintele rostite cu o dezarmantă franchețe de Nicolae Filipescu la doar câteva secunde după ce îl întîlneai. Nu pierdea timpul cu comentarii dezamăgite despre greoaia evoluție a României de după 1990, deși, după zâmbetul lui sceptic-melancolic, puteai să-ți dai seama că înțelegea pe deplin dificultățile grave ale unei țări și ale unor oameni măcinați de subdezvoltare și stagnare politică. Și totuși, esența lui generoasă, pe care se altoise pragmatismul american și, fără cuvinte mari, dragostea lui față de țară îl împingeau să creadă, neabătut, că, oricând, ceva se mai putea face.
Astăzi, când țara pare că se duce de-a rostogolul, mă gândesc că noi, aici, pe malurile Dâmboviței, nu prea am înțeles nici generozitatea lui Nicolae Filipescu și nici îndemnul lui la efortul continuu, neabătut, de a mai face ceva...
