Din superstiţie şi egoism, alături de GDS & 22

Am ajuns în Calea Victoriei, 120, pe 6 ianuarie 1990. N-am nimerit de la început locul în care aveam să intru, cu ochii închişi, peste 20 de ani.

Rodica Palade 20.01.2020

De același autor

Stelian Tănase îmi dăduse un telefon şi îmi spusese: „Fac o revistă. Nu vrei să vii şi tu? Vino şi tu“.

Eram bibliotecară. După Revoluţie (pentru că, trăind pe străzi şi în pieţe, începând cu 21 decembrie ’89, toată nebunia eliberatoare, eu Revoluţie am să numesc ce s-a întâmplat atunci), aşadar, după Revoluţie, nu mă mai vedeam nicio secundă în hruba prăfuită din complexul studenţesc, unde întindeam sau primeam cărţi tehnice printr-un geamlâc.

Redacţia revistei era în locul în care se afla Librăria Humanitas din Fundul Curţii. O încăpere burduşită de oameni încotoşmănaţi în paltoane, fumând şi vorbind toţi deodată, câteva mese, nişte scaune, un aragaz electric, ca unică sursă de căldură, şi un telefon alb care suna necontenit. La fiecare țârâit al aparatului, Stelian Tănase, singura persoană pe care o cunoşteam, apuca autoritar receptorul şi spunea: „Stelian Tănase, şeful Grupului pentru Dialog Social“. O dată, de două, de trei ori. Până când, un tip slăbuţ, cu ochelari şi pulover de lână groasă, i-a spus cu voce mică, dar neînchipuit de fermă: „Dumneavoastră nu sunteţi niciun şef aici“. Prin încăpere zburau nume, Gabriel, Anca, Alin, Thomas, Andrei, Călin. Nu știam cine sunt. Destul de repede, însă, mi-am dat seama că nimerisem în mijlocul Jurnalului de la Păltiniş + Epistolarul (şi nu numai), iar tipul cu voce mică, dar fermă era Gabriel Andreescu, despre care auzisem la Europa Liberă. Concomitent, pe uşă intrau şi ieşeau oameni. Mulţi oameni. Veneau din oraş zvonuri, veşti alarmante despre securişti, FSN, împuşcături, manifestaţii. În valuri, intrau şi ziarişti străini, cu carneţele în mână, aparate de fotografiat, camere de luat vederi şi înfăţişări atât de diferite de ale noastre. Făceau interviuri, consemnau grăbit. Se vorbea în engleză, franceză, germană. Pe un colţ de masă se strânseseră teancuri de foi cu denunţuri ale abuzurilor ceauşiste, mărturii, petiţii, reclamaţii. Totul era de spus. Totul era de recuperat. Urgent. Mă concentram pe scrisul sumarului, tăind şi adăugând: mereu apărea o altă şi altă idee, o altă părere, o altă sugestie despre ce trebuia să conţină „neapărat“ primul număr din 22 (pe atunci nu avea numele ăsta). Discuţiile în contradictoriu despre ce să conţină şi cum să arate ar fi durat probabil mult şi bine, dacă maldărul de foi/texte adunate în zilele următoare nu ar fi fost luat pe sus şi dus la tipografie. În 20 ianuarie, apărea primul număr din 22 (nume găsit de Magda Cârneci), săptămânal editat de Grupul pentru Dialog Social. Bucurii, exaltări, mâini strânse, până când a apărut Gabriel Liiceanu, negru de furie, tunând cu vocea lui apocaliptică. Textul lui, Apel către lichele, de la pagina 3, apăruse trunchiat. Era sfârşitul lumii. „Cum a fost cu putinţă ca...?“, acuza neconsolatul autor. Uite că fusese. La tipografie, de pe masa de montaj, picase un calup de litere de plumb, adică un fragment mărişor, fără ca nimeni să bage de seamă, iar rotativa înghiţise pe nemestecate textul trunchiat.

Zile în şir am trudit (nu exagerez) la 22, făcând sârguincios ceva ce nu mai făcusem până atunci, împărţind redacţia cu tipografia şi strada, unde începuseră manifestaţiile gigant împotriva lui Ion Iliescu şi a FSN. Într-una din zile, îl întâlnesc pe stradă pe Eugen Simion. Îmi spune ironic: „Am auzit că lucrezi la o revistă de dreapta“. Am bălmăjit ceva, pentru că atunci (ca şi astăzi de altfel) nu prea ştiam ce înseamnă dreapta şi stânga în România. Ştiam însă, simţeam mai degrabă, cum Revoluţia era furată de Iliescu şi oamenii lui, iar societatea românească se crăpa dureros în două. GDS şi 22 deveniseră opozanţi inflexibili ai noului regim. La manifestaţia din 28 ianuarie 1990, organizată de partidele politice, PNŢ şi PNL în primul rând, contra FSN, devenit partid-stat, am intrat pe un geam în sediul FSN (actualul sediu al guvernului), la îndemnul autoritarului meu şef de atunci, Stelian Tănase: „Eşti ziaristă, ce dracu’!“. Atunci l-am văzut pe Ion Iliescu țipând la Corneliu Coposu, ca de piatră, pe Petre Roman prefăcându-se că notează cerinţele manifestanţilor şi dispărând apoi în ceaţă. Pe Ion Raţiu, cu papionul şi discursul lui occidental, fără nicio legătură cu lozincăraia fesenistă, pe tânărul şi combativul liberal la acel moment, Dinu Patriciu, pe Cazimir Ionescu de la FSN, intrând desfigurat în sală și răcnind răguşit: „Sunt mii de morţi afară! Coposu, eşti de vină!“. La care Corneliu Coposu, în încăpăţânarea de a nu ceda, se mulţumea să-l șteargă pe agitat cu privirea, trăgând tăcut din ţigara care îi ardea necontenit între degete. În fine, îl vedeam pe Brucan, intrând, amuşinând aerul încins ale aşa-ziselor negocieri şi ieşind. Notam şi înregistram pe reportofon.

Rodica Palate, redactor-șef revista „22“, și Radu Filipescu, președintele GDS, în 2009, la aniversarea celor 1.000 de apariții ale revistei

C ând am vrut la un moment dat să merg la WC, un soldat m-a împuns cu arma în coaste, până în cabină. Seara, au venit în piaţă, „la chemarea Frontului“, muncitorii cu camioane şi lanţuri, intrând bestial în manifestanţi. A doua zi, batalioane muncitoreşti au străbătut furioase oraşul zbierând „Moarte intelectualilor“, iar seara au venit şi minerii, scandând în drumul spre FSN: „Noi nu vrem partide, noi nu vrem partide!“. A fost momentul în care am crezut că totul e pierdut. Că Ceauşescu n-a murit. Că sentimentul plin care mă cuprinsese în ziua de 21 decembrie 1989, când păşisem ca în vis de pe trotuar spre mijlocul străzii, alăturându-mă grupului mic, apoi tot mai mare, care scanda, din fundul gâtlejului ieşindu-mi mai întâi un chiţăit și abia cu mare efort strigătul plin, Libertate, aşadar, acel sentiment mai grozav decât tot ceea ce-mi fusese dat să trăiesc până atunci s-a dus. Călcat în picioare de Ion Iliescu, de mineri, de muncitorii care zbierau, scoşi din minţi, „moarte intelectualilor“, „moarte lui Coposu“.

GDS a emis imediat un comunicat de condamnare, preluat în 22, devenită revistă de opozitie, iubită şi urâtă în egală măsură de faliile în care deja se împărţise societatea. (În 14 iunie 1990, în timpul mineriadei care a îngrozit lumea, pe lista devastărilor făcute de mineri avea să se afle şi GDS & 22, alături de România liberă, Universitate, sediile partidelor de opoziţie.)

Adam Michnik, sosit la GDS curând după 28 ianuarie, ne-a spus: „Dacă te-ai urcat pe cal, ţine-te bine!“. Cu alte cuvinte, nu era totul pierdut! Trebuia doar să ne ţinem bine! „Guvernul spune şi face numai prostii“, ne încurajase Michnik, recunoscând pe loc natura „democraţiei originale“ instalate la Bucureşti. Dar frica mea că sentimentul căpătat în 21 decembrie ar fi putut fi distrus a rămas mereu prezentă. Am retrăit-o intens în toamna lui 2012, când V. Ponta putea fi văzut străbătând toate ecranele, cu pieptul în afară şi mersul legănat al tipului sigur de el că se va urca pe toată România.

De-a lungul celor 25 de ani, indiferent de tumultuoase istorii care nu au ocolit clădirea din Calea Victoriei, 120, a fi lângă GDS & 22 a însemnat credinţa mea superstiţioasă, egoistă că, aflându-mă acolo, nu pierd sentimentul preţios al zilei de 21 decembrie 1989.

Text publicat în numărul din 27 ianuarie 2015, anul XXVI (1297)

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22