Pe aceeași temă
În mod special pentru că s-a confruntat cu regimul comunist, iar apoi le-a luat apărarea celor care nu o puteau face și pentru că a crezut că indiferența nu este o soluție pentru o societate cu o moștenire grea.
Familia și formarea
Ion Vianu (15 aprilie 1934-20 iunie 2024) a fost fiul lui Tudor Vianu, estetician, istoric și critic literar, profesor la Universitatea din București, și al Elenei, fiica medicului Ștefan Irimescu, cel care pusese bazele ftiziologiei în România. Născut în București, tânărul Vianu a avut certe avantaje de mediu, deși vremurile formării sale erau sufocante, din motive ideologice și politice.
După ce a studiat timp de doi ani limbile clasice la Facultatea de Filologie a Universității din București, Ion Vianu s-a simțit atras de medicină, în particular de psihiatrie. A urmat Institutul de Medicină și Farmacie din București, iar după absolvire, în 1960, a devenit medic psihiatru, apoi și profesor la Clinica Universitară de Psihiatrie din Bucureşti. Pe lângă activitatea în spital și la catedră, Ion Vianu a publicat articole în mai multe reviste de cultură și două volume de autor, Stil și persoană și Introducere în psihoterapie, ambele în 1975.
Psihiatria devine instrument politic în România ceaușistă
România a cunoscut o oarecare relaxare politică la mijlocul anilor ’60, când regimul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej se încheiase și cel al lui Nicolae Ceaușescu încă nu se consolidase. Denunțarea unora dintre crimele și abuzurile Securității, o controlată deschidere spre Occident, un nivel de trai ceva mai bun, precum și combinarea discursului naționalist cu cel comunist le-au creat multora iluzia unei liberalizări în România. În realitate, Partidul Comunist nu a cedat nimic din putere, cultul personalității liderului suprem se construia sub ochii celor care nu se lăsau înșelați de aparențe. Represiunea adăuga instrumente noi la cele deja exersate în deceniile precedente.
Între aceste instrumente se număra psihiatria. Ceaușescu a rostit la 1 octombrie 1968, când se deschidea anul universitar, un discurs celebru, în care aprecia că trebuia să fii nebun pentru a contesta regimul comunist din România. Pentru cei care totuși făceau acest pas exista cămașa de forță, liderul comunist acceptând că puteau fi folosite „mijloacele mai moderne” ale medicinei împotriva disidenților. În anii următori, utilizarea psihiatriei împotriva opozanților politici avea să se extindă în România, la fel ca și în alte țări din Est.
Ion Vianu a observat direct cum oameni care nu aveau probleme mintale, dar criticaseră deschis regimul comunist, erau internați în spitalul de psihiatrie. A scris „Psihiatrie, antipsihiatrie și hiperpsihiatrie”, un articol care a apărut în Viața Românească, în noiembrie 1976. Era o critică directă împotriva folosirii psihiatriei în scop represiv. Peste ani, autorul avea să aprecieze că articolul trecuse de cenzură, pentru că nimeni nu înțelesese despre ce era vorba acolo.
Vulnerabilitate și tărie
Cândva, la jumătatea anilor ’70, în ceea ce avea să considere că a fost un moment de slăbiciune, Ion Vianu a depus o cerere de intrare în partid. O făcuseră și alți intelectuali înaintea lui, inclusiv dintre cei care aveau în spate ani de detenție politică în închisorile comuniste. Nu a primit un răspuns favorabil, iar împrejurările și alegerile personale aveau să-l ducă în tabăra cealaltă.
Securitatea a încercat să-l recruteze, să-l transforme în informator, oferindu-i avantaje. Ofensat, psihiatrul a refuzat. A fost un declanșator care avea să-i deschidă calea unor interogații personale. „Problema eliberării” devenea acută. Ulterior, Vianu a depus la consulatul Franței actele de emigrare împreună cu familia, cerând azil politic. Contextul era unul relativ favorabil, în condițiile creșterii importanței la nivel internațional a problematicii drepturilor omului, inclusiv a semnării de către România a Acordului de la Helsinki (1975).
Solidarizarea cu Paul Goma
Ion Vianu a fost unul dintre puținii intelectuali români care s-au solidarizat cu scriitorul Paul Goma, intrat în opoziție fățișă cu regimul comunist din România la începutul anului 1977. Gestul psihiatrului de a semna Apelul lui Goma a fost deschis, asumat. I-a trimis lui Goma o scrisoare, la 2 martie 1977, în care aprecia curajul acestuia de a cere libertatea de expresie pentru toți, dreptul cetățenilor de a părăsi liberi țara etc. În ceea ce-l privea, ținând cont de cât de multe văzuse în România, Vianu declara că se simțea obosit. Și asta pentru că „de prea multe ori am văzut mediocritatea neghioabă dându-și aere savante, forța brutală călcând în picioare elanul creator, minciuna travestită în dogmă absolută dând cu obrăznicie lecții de bun-simț adevărului celui mai elementar”. Din onestitate, Vianu îi spunea lui Goma că depusese o cerere de emigrare din țară. Lua în calcul inclusiv refuzul de a i se aproba cererea. Însă atât timp cât rămânea, avea să fie solidar cu Goma, asumându-și riscurile.
Regimul a reacționat dur împotriva lui Goma și a celor care i se alăturaseră, având loc rețineri, interogatorii, amenințări și bătăi. În privința lui Vianu, acesta credea, după cum avea să relateze ulterior, că va fi și el arestat. A fost regizată punerea sa la punct în fața unui amfiteatru plin, la facultate, în ziua de 2 aprilie 1977, în care 11 persoane au ținut discursuri împotriva sa. Lui nu i s-a dat voie să vorbească. Acela a fost momentul în care a fost destituit din pozițiile de medic și profesor. Lui Ion Vianu i s-a transmis că urma să fie pus sub acuzare pentru calomnierea Securității. Beneficiind și de intervenția în favoarea sa a unor asociații ale psihiatrilor din Vest, de popularizarea cazului la postul de radio Europa Liberă, Vianu a obținut pașaportul care îi permitea emigrarea.
Exilul și apărarea drepturilor omului
După plecarea din România, Ion Vianu a ajuns cu familia mai întâi la Paris. Deși Franța îl atrăgea, din motive evidente, a plecat repede în Elveția, care a devenit destinația finală, inclusiv pentru că soția sa era de origine elvețiană. Din 1981 a locuit la Morges, un oraș din apropierea Genevei. În noua sa patrie a putut să profeseze în același domeniu al psihiatriei.
De la sfârșitul anilor ’70 și până în 1989, Ion Vianu a fost implicat în Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului în România și a fost membru al Asociației Internaționale împotriva Abuzurilor Politice ale Psihiatriei, unde a devenit și vicepreședinte al comitetului executiv, monitorizând cazurile de abuzuri din România și Uniunea Sovietică. Vianu a evidențiat folosirea psihiatriei de către sistemul represiv pentru reducerea la tăcere a opozanților regimului comunist din România. Textele sale au apărut în diverse publicații în anii 1980, spre exemplu în Revue européenne des science sociales, Cahiers Vilfredo Pareto și L’Alternative. De asemenea, el a fost colaborator la Europa Liberă, postul de radio care oferea românilor ceea ce le lipsea în anii comunismului, adică informații diverse și analize veridice.
Un intelectual în cetatea renăscută
Revenit în România după 1989, pentru intervale mai lungi sau mai scurte, Ion Vianu s-a implicat în democratizarea societății românești, inclusiv în eliberarea psihiatriei din țara natală de balastul represiv, a publicat în reviste și ziare cu program cultural și civic. După pensionare, a investit mult timp în scrierea și publicarea unor cărți variate ca stil și tematică. Dintr-o operă vastă, amintesc romanele Caietele lui Ozias (2004), Paramnezii (2005), Vasiliu, foi volante (2006), Necredinciosul (2008), Amor intellectualis. Romanul unei educații (2010), precum și volumele de memorialistică Amintiri în dialog. Memorii, împreună cu Matei Călinescu (2016), și Între violență și compasiune. Amintirile unui psihiatru (2018).
Ion Vianu împărtășea ideea că stilul spune mult despre un om. Despre el se poate spune că era un om modest, amabil, corect și moderat. Transmitea un fel noblețe, probabil în parte însușită din familie, în parte dobândită, inclusiv prin confruntarea cu un regim tiranic. Am mai văzut așa ceva doar la câțiva oameni care avuseseră experiențe asemănătoare, unii pierduți în anii din urmă.
