Pe aceeași temă
Cel dintâi a fost cutremurul din 4 martie 1977 și mi-a fisurat încrederea în soliditatea lumii. A urmat perioada disidenței lui Ion, ancheta Securității, supravegherea familiei noastre, încercările de intimidare la care am fost supuși. În acele luni, comunicarea dintre noi, cei care trăiam în aceeași casă, devenise foarte apropiată și intensă. Părinții mei și cu mine locuiam la parter; Ion, Ioana Vianu și cei doi veri ai mei, la etaj. Seara, casa era luminată în toate încăperile ei, se circula pe amândouă scările ce uneau nivelele de locuire, se intra pe ușile din față, dar și pe intrarea de serviciu. Comunicam între noi, nu prin telefon, căci la un moment dat Securitatea oprise telefonul lui Ion, ci trecând prin curte, dar și prin trecerea de la demisol, ignorată probabil de Securitate. În parte, viața noastră, a copiilor, continua după un ritm firesc. Mergeam în fiecare zi la școală, ignorând, dar observând cu coada ochiului câte un bărbat care ne privea insistent pe drum. Seara, acasă, părinții îmi explicau acțiunea lui Ion. Aceea de-a vorbi public despre spitalele în care psihiatria era folosită ca mijloc de represiune față de oamenii care se ridicau împotriva lui Ceaușescu. El, ca medic psihiatru, hotărâse să nu-și trădeze meseria, să nu calce jurământul lui Hipocrate. Alesese calea, nu numai de a rezista împotriva dictaturii, dar și de a-i face cunoscută una dintre armele ei mizerabile: un alt fel de întemnițare, nu cu lanțuri și în celulele închisorilor, ci cu pastile și în halatele spitalelor și azilelor.
Curajul de a înfrunta dictatura, atât în formele ei brutale (Ioana Vianu l-a apărat și ea în chip absolut remarcabil, înfruntând, la propriu, brațul înarmat al Securității), cât și în cele psihologice, mai subtile, rețeaua cuvântului liber pe care a reușit s-o stabilească cu prieteni și jurnaliști din Franța, felul în care, în ședința de excludere din Universitatea de Medicină, le-a pus în față colegilor medici oglinda propriei mediocrități și lașități în fața șantajului, au rămas adânc întipărite în conștiința mea de atunci.
În 2018, aflat la apusul vieții, Ion Vianu a aflat de la mine toate detaliile anchetei pe care am făcut-o în centrele de plasament în care sunt ținuți copiii lăsați în grija statului. I-am povestit despre invenția oribilă a „tratamentului” cu neuroleptice, care îi ține pe copiii și pe adolescenții care nu mai au drept părinți decât statul român într-o stare continuă de dependență și le frânează dezvoltarea cognitivă, experiențială și emoțională. El a recunoscut atunci aceeași metodă de represiune, psihușca (din rus. психушка, casă de nebuni), tratamentul medical forțat în închisoare psihiatrică, aplicat pe scară largă inițial în Uniunea Sovietică pentru izolarea și ruinarea psihică a prizonierilor politici, pe care îl demascase în timpul disidenței lui în România și despre care vorbise din nou la întoarcerea lui în țară în anii ’90.
Am înțeles că, departe de a dispărea odată cu Ceaușescu, metoda continua să fie folosită, nu pentru scopuri politice, ci pentru a ascunde insuficiența serviciilor sociale destinate de a-i primi, crește și educa pe copiii abandonați. Și nu prin directivele Securității, ci printr-un lanț de complicități între funcționari ai asistenței sociale și medici psihiatri. Această mârșavă complicitate îl închide adesea pe copilul instituționalizat într-un cerc al neurolepticelor, transformându-l, declarativ, într-un bolnav psihic. În loc să-i înțeleagă trauma și să-l conducă spre vindecare prin toate metodele moderne ale psihoterapiei, funcționari impasibili aleg să îl sedeze și să-l condamne la subdezvoltare. Scopul s-a schimbat, metoda a rămas aceeași. Am arătat această continuitate în raportul pe care l-am publicat (Copiii lui Irod, Humanitas, 2019) și care a fost ignorat de mediile oficiale și profesionale din România. La fel, când Ion Vianu a vorbit din nou, după 1990, despre internările psihiatrice forțate ale unor persoane care au protestat față de regimul Ceaușescu, s-a lovit de răceala medicilor români.
Să fie oare acestea lucruri despre care nu se poate vorbi? Ion Vianu mi-a arătat că se poate. A vorbit și și-a salvat sufletul!
