Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Frăția cleptocraților. Beny Steinmetz și prietenii săi, istoria unor afaceri tenebroase
Madalin Hodor - - - -
2017-08-28
Dosar
1

Luni, 14 august 2017, cotidianul Haaretz anunţa arestarea în Israel a miliardarului Beny Steinmetz, alături de alţi patru oameni de afaceri, acuzaţi de „fraudă, uz de fals, abuz de încredere, spălare de bani şi obstrucţionarea justiţiei”.

 Presa românească a preluat imediat informaţia şi a difuzat-o ca breaking news, cunoscută fiind implicarea omului de afaceri în dosarul „Ferma Băneasa” (pe numele lui autorităţile române au emis un mandat de arestare încă din martie 2016). Între cei cinci arestaţi apărea şi numele lui Tal Silberstien, un alt inculpat în dosarul menţionat, iar pe 15 august 2017, acelaşi ziar anunţa că există o legătură între recenta punere sub acuzaţie a acestora şi afacerile imobiliare suspecte de spălare de bani, pe care le-au desfăşurat în ţara noastră.

 

Există însă în spatele întregii poveşti o istorie mult mai complexă decât au lăsat să se înţeleagă ştirile din 14 şi 15 august 2017. Este istoria unor conexiuni ameţitoare, a unor mize de miliarde de dolari şi a unor afaceri de-a dreptul criminale, toate avându-l printre actorii principalii pe Beny Steinmetz.

 

Istoria care urmează nu este nici pe departe exhaustivă. Într-un material ulterior veți afla legăturile, mizele şi consecinţele întregii poveşti pentru România.

 

Cei mai harnici copii din lume

 

Cei mai mici au 6-8 ani. Cei mai mari 10-12 ani. Informaţile referitoare la vârstă sunt greu de confirmat deoarece majoritatea nu au certificate de naştere, sau în general nici un fel de documente de identitate. Doar familia știe cu exactitate, dar familia nu vorbeşte. Nu are nici un interes. Intră în „atelierele” insalubre la ora şase dimineaţa şi ies din tură la şase după-amiaza, acoperiţi din cap până în picioare de praful fin, negru, care pluteşte în aer şi se depune peste tot în încăperile supraaglomerate. Nu există filtre şi nici instalaţii de aerisire, iar în interior atmosfera aminteşte de un iad umed şi sufocant. Nici unul nu poartă mască de protecţie şi doar ideea că aşa ceva ar putea fi inclus în „echipamentul de muncă” este, date fiind circumstanțele, absurdă. Nu au nici măcar unde să spele praful de pe ei atunci când pleacă. „Atelierele” nu au duşuri, iar casele din mahalalele Surat-ului, în care locuiesc, nu au apă curentă sau canalizare. S-au obişnuit oricum. S-au obişnuit să lucreze în halele unor fabrici dezafectate, în cocioabe, în ganguri întunecoase sau pur şi simplu pe stradă, printre picioarele trecătorilor. Aplecaţi deasupra micului lor strung, meşteresc toată ziua pentru a-şi asigura, lor şi familiei care i-a  închiriat „patronului”, traiul zilnic. Visează că la sfârşitul programului vor reuşi să taie şi să şlefuiască 6 pietre, ceea ce le poate aduce un venit de 1,50 dolari (sunt plătiţi cu 25 de cenţi pe bucată). Doar cei mai buni reuşesc însă performanţa. Majoritatea dintre ei nu pot termina mai mult de 4 pietre pe zi. Un dolar.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/dhodor1.jpg

Pauză de muncă la Surat

 

 

Greu de crezut, dar miile de copii murdari şi flămânzi care trudesc zilnic în capitala provinciei Gujarat, al optulea oraş ca număr de locuitori din India (4,5 milioane), constituie una dintre cele mai importante rotiţe ale unui mecanism global, care produce anual miliarde de dolari în venituri nete. Asta pentru că, în conformitate cu rapoartele forurilor internaţionale, între 85-90 % dintre diamantele brute produse în lume sunt tăiate şi şlefuite în Surat, de unde sunt ulterior expediate spre vânzare pe pieţele europene, dar mai ales în Statele Unite. Deci nu e ca şi cum nu s-ar şti. E oficial. (https://www.lawctopus.com/academike/child-labour/)

 

 Afacerea este a doua sursă de venit la bugetul naţional pentru India, în termeni de valoare, şi tocmai de aceea autorităţile închid ochii în faţa acestui tip de sclavie contemporană, în ciuda existenţei unui cadru legislativ care interzice explicit folosirea muncii copiilor, a numeroaselor dezvăluiri ale presei şi a scandalurilor aferente. Nici presiunile internaţionale pentru abolirea acestor practici, nici sutele de rapoarte ale agenţiilor umanitare de protecţia a copiilor nu au determinat schimbări radicale. Abordate frontal, cel mai adesea autorităţile indiene dau vina pe tradiţie şi pe sistemul castelor, care permite genul acesta de „înţelegeri private”, sau arată că nu pot face mare lucru împotriva patronilor acestor „ateliere”, pentru că ei sunt de regulă atenţi să nu depăşească numărul maxim de „muncitori” declaraţi pentru a preveni controalele şi obligativitatea respectării unor norme de protecţie a muncii. De fapt, în realitate, absolut nimeni nu vrea să facă cu adevărat ceva concret pentru că nu există nici un interes de a stopa o afacere atât de profitabilă. Oricum este deja un procedeu larg folosit. Şi nu numai în India. Lista bunurilor care provin din exploatarea muncii copiilor pe glob sunt disponibile consultării de ani de zile, alături de lista ţărilor unde se recurge la acest tip de sclavie (https://www.dol.gov/ilab/reports/child-labor/list-of-goods/) Efectul? Nici unul. Banii sunt mult, mult mai importanţi, iar cei care se află în spatele afacerii mult prea influenţi.

 

            Alegerea copiilor pentru delicata operaţiune de prelucrare a diamantelor brute nu este însă eminamente legată de posibilitatea de a utiliza cea mai ieftină şi mai docilă forţă de muncă din lume, fără obligaţia de a asigura nici cele mai elementare condiţii de siguranţă sau protecţie (accidentele sunt frecvente, dar nu există statistici oficiale, deoarece majoritatea nu sunt raportate niciodată ca atare). Valoarea de piaţă a unui diamant depinde de patru factori, dintre care trei sunt naturali (mărime, culoare, formă) al patrulea însă este determinat de intervenţia umană. Mâna, dar mai ales ochiul celui care îl „taie” face diferenţa. Ori ochii copiilor sunt mult mai buni decât ai unei persoane mature, iar mâna este mult mai sigură, ceea ce face din copiii Surat-ului, în cazul particular al prelucrării acestor diamante de serie, angajaţii ideali.

 

            Poate sună cinic şi surprinzător, dar micii sclavi din India se pot considera norocoşi. În lungul lanţ de nenorociri pe care le provoacă de mai bine de un secol una dintre cele mai odioase afaceri din istoria umanităţii, există alţi copii mult mai oropsiţi. Chiar dacă sunt exploataţi în cel mai dur mod cu putinţă (pentru că nu câştigă suficient sunt nevoiţi să împrumute constant bani de la „patroni” şi ajung rapid într-o dependenţă directă până la achitarea datoriei, ceea ce evident nu se întâmplă niciodată), măcar sunt în viaţă şi au o familie la care să se întoarcă seara. Mulţi dintre „colegii lor de branşă” din Africa nu mai au de mult „luxul” acesta.

 

La Koidu, în nord-estul districtului Kono din Sierra Leone, copii de la 6 la 14 ani, sapă 10 ore pe zi în mâl pentru o mână de pietre pe care să le ducă spre cel mai apropiat „centru de evaluare”. Ei sunt printre cei puţini care au supravieţuit unuia dintre cele mai sălbatice războaie civile din istoria contemporană, un conflict care a durat  11 ani şi care le-a exterminat familiile, le-a distrus casele şi i-a transformat în sclavi. De asemenea, sunt printre „norocoşii” care mai au ambele mâini întregi şi nu au trecut prin amputările în masă practicate ritualic de copiii-soldaţi drogaţi ai gherilelor anti-guvernamantale[1]. Astăzi nu mai sunt forţaţi să caute diamantele de către ferocii comandanţi ai RUF (Revolutionary United Front) cei care îi foloseau extensiv fie pe post de mineri, fie pe post de combatanţi. Războiul s-a terminat în ianuarie 2002 şi teoretic pacea a coborât în sfârşit deasupra ţării, după ce între 50.000 şi 300.000 de oameni au fost ucişi, iar 2,5 milioane au fost transformaţi în refugiaţi. Totuşi, aceşti copiii încă nu au sentimentul acela serafic despre care se vorbeşte în termeni elogioşi la conferinţele internaţionale.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/dhodor2.jpg

„Minerii ilegali” de la Koidu

 

 

Pentru a supravieţui sunt nevoiţi să caute în continuare celebrele „blood diamonds”, chiar dacă acum ele nu mai pot fi găsite atât de uşor ca înainte. Între timp, exploatarea diamantelor a devenit „organizată”, iar cele mai bogate zăcăminte sunt păzite de militari înarmaţi sau „forţe de securitate”. Aceştia nu ezită să-i împuşte dacă îi surprind căutând în perimetrele interzise. Iar ceea ce este considerat „perimetru interzis” este un concept extrem de lax. Nu există rapoarte oficiale despre victimele acestui război subteran, presa internaţională aflând accidental, când şi când, despre un nou incident în care sunt ucişi „mineri ilegali”. Nu se dă mare importanţă şi probabil cei mai puţin avizaţi îşi imaginează că este vorba despre hoţi care încearcă să se îmbogăţească. Dacă scapă de bandele de săpători rivale şi de gloanţele „forţelor de securitate” copiii din Sierra Leone pot spera că evaluatorul libian (negustorii libienii deţin majoritatea prăvăliilor unde se face acest tip de comerţ) le va plăti mai mult de un dolar pentru pietrele obţinute după o zi de muncă. Intervievat de o echipă BBC, unul dintre aceşti copii mărturisea că singurul său scop în viaţă este să strângă suficienţi bani pentru a putea să meargă la şcoală şi a putea să scape din infernul de la Koidu. Nu mai avea pe nimeni. Toţi ai lui muriseră în războiul nesfârşit şi blestemat purtat din cauza diamantelor.

 

Aceşti mici „hoţi” care îşi riscă viaţa zilnic pătrunzând în zonele interzise, sau care caută în aluviunile provenite de la minele „legale” nu produc în realitate nici măcar un dolar pagubă companiei care deţine monopolul exploatării lor. Din contra, ei adună ceea ce utilajele mari de forare scapă, iar odată ajunse în mâna libienilor majoritatea diamantelor îşi croiesc, pe canale indirecte, drumul înapoi în seifurile companiei. Adevărat, nu chiar toate. Pentru că negustorii libieni nu sunt chiar de capul lor acolo şi trebuie să-şi plătească taxele de protecţie, o parte a diamantelor sunt convertite în bani destinaţi mişcării Hezbollah, sprijinind în acest mod direct terorismul internaţional. Adjunctul ambasadorului american în Sierra Leone, Larry Andre, a vorbit deschis despre aceasta în 2004 jurnaliştilor de la Associeted Press. Spunea că totul se desfăşoară la vedere şi nici măcar nu mai reprezenta cine ştie ce secret.(http://www.news24.com/World/News/Blood-diamonds-fund-Hezbollah-20040629)

 

Ironic sau nu, la originile întregii stări de fapt stătea o companie deţinută de un om de afaceri israelian. Care companie? Care om de afaceri?

 

OCTEA → DIACORE → BSGR → Steinmetz.

 

În anul 1995 junta militară aflată la conducere în Sierra Leone a cedat exploatarea minelor de la Koidu, pe o perioadă de 25 de ani, unei companii din Africa de Sud (Branch Energy Limited) reprezentanta „legală” a  Executive Outcomes (EO) o firmă privată de mercenari. EO a fost înfiinţată în anul 1989 de către un fost locotenent-colonel al forțelor armate sud-africane, Eeben Barlow, și a fost, până la dizolvarea abruptă în 1999, ceea ce presa internațională a numit „prima armată corporatistă din lume”. Alcătuită pe scheletul forțelor represive folosite de  regimul de la Pretoria pentru operațiuni îndreptate împotriva opoziției, ca de exemplu asasinate și răpiri (Batalionul 32, Koevoet sau CCB) și formată din veterani care luptaseră deja în toate războaiele Africii de Vest, „compania” a fost angajată de guvernul de la Freetown, ajuns în impas după ce gherilele învinseseră trupele regulate, cu scopul declarat de a-l ajuta să restabilească situația militară. Bineînțeles contra-cost. Plata a fost reprezentată de menționatele mine de la Koidu. (http://www.soldiers-of-misfortune.com/history/eo-sierra-leone.htm)

 

Știau generalii din Sierra Leone cu cine se aliază? Știau ei că Barlow lucra de fapt pentru De Beers, „compania cea mai lipsită de etică din lume” (un eufemism după cum vom vedea) așa cum a fost în mod repetat etichetat gigantul care deține monopolul comerțului cu diamante? Știau că Barlow era unul dintre pionii folosiți de companie și de guvernul sud-african pentru a ocoli embargoul internațional și a continua comerțul cu diamante în timpul Aparhaid-ului? Sigur că știau, dar nu prea aveau de ales. Oricum, faptul că prima grijă a armatei private a lui Barlow a fost alungarea gherilelor din zona minelor de diamante și securizarea lor a fost un indiciu clar că aveau o cu totul altă agendă decât „apărarea populației civile”. Țările occidentale au salutat entuziast intervenția mercenarilor sud-africani și ocuparea minelor, care priva RUF de pricipala sursă de venit și stopa în teorie afluxul de blood diamonds către Statele Unite. Dar nu aveau idee că asta era doar un efect secundar al acțiunilor EO. De fapt, nu aveau nicio idee. După ce mercenarii sud-africani și-au îndeplinit cu brio adevăratele obiective pentru care fuseseră trimiși la Koidu a intrat în scenă unul dintre membrii „Cartelului” condus de către De Beers: Beny Steinmetz. Și atunci a devenit evident cine a organizat întreaga chestiune.

 

 La un an după încheirea războiului, guvernul de la Freetown a transferat toate drepturile de exploatare ale minelor de diamante de la Branch Energy Limited către o companie nou formată și intitulată Koidu Holdings. Contractul, care a fost reînnoit în 2007, prevedea ca guvernul să primească 200.000 de dolari anual ca taxă de exploatare (urmând ca suma să crească în fiecare an cu 3%), 35% din profitul obținut de companie și 8% din prețul de vânzare a oricărui diamant rar ce va fi găsit și care va valora mai mult de 500.000 de dolari. De asemenea, era numit un supervizor guvernamental care să verifice toate datele referitoare la volumul de producție și la valoarea vânzărilor. O prevedere a contractului, care are legătură directă cu aspectele relatate mai sus, specifica dreptul companiei de a-și angaja și amplasa în teren popriile „forțe de securitate” pentru paza exploatărilor. Absolut nimic totuși despre faptul că în depozitele fostei companii Branch Energy Limited, preluate de Steinmetz odată cu minele, se găsea deja un depozit de diamante în valoare de 28 de milioane de dolari.

 

             A, da. Am uitat să menționez că noua afacere Koidu Holdings era deținută de o companie numită Octea, înregistrată în Insulele Virgine Britanice, care era deținută la rândul ei de o altă companie numită Diacore. Care era parte a BSGR. Adică a imperiului lui Beny Steinmetz.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/dhodor3.jpg

Legătura directă dintre Octea și Beny Steimnetz dezvăluită în Panama Papers

 

 

Atunci când a izbucnit scandalul din Guinea, pentru a nu dăuna „afacerilor” în derulare în alte țări africane (Namibia, Botswana sau Africa de Sud) miliardarul israelian și-a vândut pachetul de acțiuni de 37,5%, deținut la Diacore, fratelui său Daniel Steinmetz. Se întâmpla în 2014. Un an mai târziu, scandalul Panama Papers a deconspirat întreaga schemă financiară din Sierra Leone. (https://panamapapers.investigativecenters.org/sierra-leone/)

 

            S-a aflat că, deși Octea vindea anual pe piața internațională diamante brute în valoare de 330 de milioane de dolari, cu un preț mediu de 350 de dolari per carat, compania acumulase deja o datorie de 150 de milioane de dolari și era în pericol de a putea fi oricând închisă, lăsând creditorii cu ochii în soare. În realitate, Octea exploata și vindea prin intermediul terților mult mai multe diamante decât declara, practicâd o evaziune fiscală pe scară mare. Cât privește profitul, acesta se scurgea de ani de zile în offshorurile controlate de Steimnetz, iar în contul deschis pe numele companiei la HSBC (The Hong Kong and Shanghai Banking Corporation)  se găseau doar 5,401 dolari. Nu numai că guvernul din Sierra Leone era extorcat în mod brutal și fățiș, dar schema de fraudă era atât de complexă și includea colaborări atât de suspuse, încât nici măcar beneficiarul principal al diamantelor provenite de la Octea, celebra Tiffany & Co, nu îndrăznea să ceară înapoi cele 150 de milioane pe care compania îi datora din tranzacții. Ce-i drept, nu te pui cu un tip „conectat”, ca să citez din filmele cu gangsteri. Și nu e o licență metaforică. În spatele întregii afaceri din Sierra Leone, există suficienți ziariști curajoși care  spun că și în spatele războiului în întregime, stătea umbra uriașă a gigantului De Beers. Iar dacă numele acestei companii nu vă spune nimic, atunci nu are sens să anticipăm.

 

            Ce ar fi de spus totuși, ca să înțelegem cu cine avem de a face, este că Beny Steinmetz era unul dintre puținii privelegiați (sideholders, în termeni de specialitate) care putea cumpăra direct de la De Beers diamante brute. Și nu orice fel de diamante.

 

Curiosul caz al „Visului Roz”

 

În istoria prestigioasei case de licitaţii Sotheby’s vânzarea celui mai scump diamant roz din lume ar fi trebuit să figureze drept cea mai mare afacere a secolului. Şi cum ar fi putut să nu fie aşa? „Pink Star”, pe numele de botez dat la punerea în vânzare, are 59,60 de carate (11,92 grame), este cea mai mare gemă roz descoperită vreodată şi singura catalogată coloristic „Fancy Vivid Pink” de către GIA (Gemological Institute of America) autoritate recunoscută pe plan internaţional. David Benett, CEO al Diviziei Bijuterii pentru Europa şi Orientul Apropiat al Sotheby’s şi şef al filialei din Elveţia, a fost vizibil emoţionat când a vorbit în faţa asistenţei pe 13 februarie 2013 cu ocazia deschiderii şedinţei de licitaţie, mărturisind că este „cea mai importantă gemă” pe care a văzut-o în cei 35 de ani de când lucrează în branşă. (http://www.sothebys.com/en/auctions/2013/magnificent-jewels-ge1305/magnificent-jewels-auction/2013/11/the-pink-star.html) „Această piatră de 59,60 de carate depăşeşte orice încercare de categorisire şi trece, cred, în rândul celor mai mari comori ale Pământului”. Cuvinte mari? Strategie de marketing? Nu chiar.

 

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/dhodor4.jpg

„Pink Star” aka „Pink Dream”

 

Diamantul era deja celebru în toată lumea şi nu era nevoie de absolut nici o prezentare superlativă suplimentară pentru a motiva grupul select de cumpărători sosiţi din toate zările la Berna, special pentru a-l achiziţiona. Între 27 iunie şi 30 septembrie 2003, fini cunoscători sau simpli curioşi, îl putuseră admira în cadrul expoziţiei „Splendor of Diamonds” organizată de Smithsonian în aripa estică (Galeria „Winston”) a  Muzeului Naţional de Istorie Naturală din Washington DC. A fost expus atunci, alături de alte şase dintre cele mai rare diamante din lume, într-o prezentare care dorea să ofere vizitatorilor cele mai importante exemplare descoperite după 1980, acoperind toată gama coloristică, pornind de la roşu aprins până la albastru-verzui. În vitrina securizată puteau fi admirate „Heart of Eternity” (diamant albastru de 27,64 de carate), „Ocean Dream” (cel mai mare diamant albastru-verzui, de 5,1 carate) sau „Millenium Star” (al şaselea cel mai mare diamant incolor din lume cu 204,04 carate). Lângă ele, la loc de cinste, diamantul roz pe care  Sotheby’s  urma să-l liciteze în februarie 2013. Doar că, dacă cineva ar fi dorit atunci să afle cum se numeşte minunăţia, nu ar fi citit în textul de prezentare numele „Pink Star”, ci „Steinmetz Pink”. Steinmezt ? Exact. „Rozul lui Steinmetz”.

 

 

            Este cunoscut în mediul celor care se ocupă de afacerile cu pietre preţioase obiceiul ca proprietarii unor diamante rare să le boteze, după cum doresc, sau le permite imaginaţia. Uneori numele este legat de proprietăţile care dau unicitatea pietrei sau de forma în care este şlefuită, alteori colecţionari mai vanitoşi simt nevoia, slăbiciune umană de înţeles, să-şi ataşeze numele de ultramediatizatele geme. Cel mai adesea însă în spatele alegerii numelui nu stă decât un calcul de marketing, menit să sporească valoarea de piaţă a diamantului, prin asocierea cu un eveniment istoric, o locaţie celebră sau un brand cunoscut. În cazul de faţă numele îl indica pe proprietar, unul dintre cei mai mari operatori pe piaţa diamantelor mondiale şi o „garanţie în sine a calităţii”: Steinmetz Diamond Group (SDG)

 

 

            SDG a luat naştere în anii ‘90 prin colaborarea a doi dintre cei patru fii ai lui Rubin Steinmetz (cunoscut comerciant de diamante din Antwerp şi fondator al Rubin Steinmetz and Sons) şi anume Daniel şi Beny Steinmetz. Mai exact, Beny Steinmetz a preluat afacerea tatălui său (după ce şi-a îndeplinit obligaţia de a servi în armata israeliană timp de 3 ani) şi beneficiind de sprijinul unei legende a afacerilor cu diamante brute, Abraham Laub (despre care se spune că putea estima valoarea exactă de piaţă viitoare a unui diamant doar ţinând în mână forma neşlefuită a acestuia), a dus firma „la nivelul următor”, dacă este să cităm din scurta biografie disponibilă pe blogul personal. Daniel Steinmetz a intrat şi el în afacere la scurt timp după aceea, pentru a-şi ajuta fratele, iar societatea pe care au înfiinţat-o împreună a fost piatra de temelie pe care s-a clădit uriaşul imperiu financiar cunoscut astăzi sub numele de Beny Steinmetz Group Resources (BSGR).

 

 

            Steinmetz a cumpărat, conform datelor oficiale, diamantul roz neşlefuit de 132,5 carate      de la cei care l-au descoperit în 1999, şi anume (fatalitate din nou) De Beers, mamutul minier care este astăzi responsabil pentru descoperirea şi comercializarea a 35% din diamantele brute la nivel mondial. Asupra companiei fondate la Londra în anul 1888 de către omul de afaceri britanic Cecil Rhodes, cu banii băncii Rothschild and Sons şi ai magnatului sud-african Alfred Beit, voi reveni. Steinmetz a petrecut doi ani tăind și șlefuind diamantul și a prezentat rezultatul în cadrul unei ceremonii care avut loc în 2003, unde altundeva, decât la Monaco.

 

 

            Licitația de la Berna a ținut evident prima pagină a tuturor ziarelor din lume, toată suflarea planetei fiind curioasă cine va fi fericitul cumpărător al diamantului roz. Și s-a aflat. Isac Wolf, unul dintre cei mai cunoscuți comercianți de diamante din Statele Unite, și-a depășit concurența oferind nu mai puțin de 83,2 milioane de dolari pentru „Pink Star”. Într-un interviu acordat unei televiziuni israeliene (https://www.youtube.com/watch?v=OFEy3HPiz8s) un foarte fericit Isac Wolf a explicat (dacă aveți răbdare și-l parcurgeți până la capăt) că a făcut afacerea secolului, deoarece în opinia lui, după un calcul la prima mână a valorii per carat a diamantului l-a cumpărat la jumătate de preț. 150 de milioane de dolari ar valora de fapt „Pink Star”, pe care el l-a rebotezat imediat, conform tradiției „Pink Dream”. Toate bune și frumoase.

 

 

            Încercați însă să vă închipuiți surpriza celor de la Sotheby’s atunci când l-au invitat pe Isac Wolf să achite banii și să-și ridice diamantul și au aflat că negustorul din New York nu are cu ce plăti. Senin, Wolf le-a comunicat că de fapt nu el era cumpărătorul și că „grupul de investitori” în numele căruia a acționat s-a răzgândit. În astfel de situații casa de licitații trebuie să indisponibilizeze obiectul în cauză și să achite vânzătorului, dacă acesta o cere, prețul de pornire. Ori Beny Steinmetz a  cerut imediat cei 60 de milioane de dolari cuveniți, prețul de la care s-a pornit în licitația din februarie 2013. Iar Sotheby’s, care în ciuda insistențelor și negocierilor nu a ajuns la nici un rezultat cu Wolf, a trebuit să-i plătească. Cum să dovedească o înțelegere suspectă între Steinmetz, Wolf și De Beers legată de „Pink Dream”? Faptul că Isac Wolf este și el unul dintre membrii „Cartelului”, alături de Steinmetz, poate constitui o dovadă? Unii ar putea spune că nu.

 

 

            Se pune desigur întrebarea de ce, dacă întradevăr licitația din februarie 2013 a fost o punere în scenă, actorii au acceptat să piardă atâția bani și s-au mulțumit cu 60 de milioane pentru un diamant care valora de două ori mai mult. De asemenea este suspect că nici unul dintre ceilalți „competitori” nu a intervenit după ce Isac Wolf a anunțat că nu mai dorește să achiziționeze diamantul și nu a încercat să-l cumpere. Trebuie să recunoaștem că e mai mult decât bizar.

 

 

            Un posibil răspuns a venit pe 27 februarie 2014 când Sotheby’s a înaintat raportul anual obligatoriu (Formularul 10-K) către SEC (US Security and Exchange Commission) în care în mod interesant a introdus la capitolul „Factori de risc” precizarea că  reputația i-ar putea fi „afectată de acțiunile unor terți” cu care are relații de afaceri. (http://investor.shareholder.com/bid/secfiling.cfm?filingID=823094-14-8&CIK=823094) Să fie vorba despre amintita afacere și despre faptul că pricipala suspiciune era legată de proveniența diamantului? A fost totul o operațiune de spălare a unui „blood diamond”? Cine poate spune cu exactitate, din moment ce singurii din lume, care pot oferi date în acest sens sunt chiar cei care l-au vândut? Din nou, De Beers și Steinmetz.

 

 

            Pe 4 aprilie 2017, la Hong Kong, Sotheby’s l-a scos din nou la licitație. „Pink Star ”, revenit la numele inițial, a fost achiziționat pentru suma de 71,2 milioane de dolari de către alt gigant al lumii diamantelor: Chow Tai Fook. Însăși președintele companiei a licitat prin telefon și diamantul a fost rebotezat a patra oară „CTF Pink Star”, în amintirea întemeitorului imperiului: Cheng Yu-Tung.

 

            Sunt sigur că numele Chow Tai Fook nu vă spune mare lucru, dacă nu sunteți pasionați de bijuterii sau de lumea afacerilor din Asia. Există însă o persoană în lume căreia menționarea numelui îi provoacă în mod sigur o criză de nervi: Președintele Statelor Unite ale Americii, Donald John Trump. Dar nu din cauza diamantelor, ci din cauza unor investiții imobiliare.... (Va urma)

 

[1] Amputarea brațelor a fost larg folosită de RUF în timpul războilui civil din Sierra Leone. A fost motivată printre altele de lansarea de către guvern a sloganului electoral „Aveți forța în propriile mâni!” cu trimitere la procesul electoral. Tăierea mânilor era astfel văzută ca o modalitate de a-i împidica pe săteni să voteze. O altă motivație era ca cei vizați să nu poată „ridica pe viitor armele împotriva fraților lor”. Desigur era și ideea de răspândi teoroarea și, nu în ultimul rând, de a continua „tradiția” inaugurată de Leopold al II-lea în Congo, cel care a introdus procedeul pe continentul african.

TAGS : „Pink Star” „Pink Dream” Octea Beny OCTEA DIACORE BSGR Steinmetz Koidu
Recomandari
Comentarii
Marius Nicolescu 2017-08-28
Numai Madalin Hodor putea scrie acest ilustru articol. Si-i multumesc atat de mult. Asteptam continuarea, ce va descuia si mai mult tenebroasele afaceri dintre politicienii romani si comersantii (ca sa zic asa) evrei. Caci numele vehiculate in articol le tradeaza nationalitatea acestor afaceristi cruzi si verosi. Stau si ma intreb, oare cum s-au comportat politicienii romani? De la Nastase pana la Dragnea a existat un morman alcatuit din politicieni (de duzina, vedem acum), compus din cum se cuvine nume grele (Basescu, Tariceanu, Antonescu, Blaga, Videanu) nume grele din PD si PNL. Intre Nastase si Dragnea am inclus toata "floarea" centrala si locala a celorlalti imbuibati PSD. Si pentru ca toate trebuiau sa poarte un nume, un nume la care poporul roman trebuia sa cada in genunchi si sa-i multumeasca i-am spus Securitate. Nu domnilor, vinovatii principali sunt ofiterii SRI, care pentru a-si vedea de afacerile lor necistite au inchis ochii la bezmetica ruinare a Romaniei, la tradarea nationala facuta de o clasa politica mizerabila. Cum sa multumesti Securitatii? Pentru ce? Pentru ca nu i-au lasat pe politicieni sa ne taie mainile ca in Sierra Leone? Zidul de la Targoviste ar fi prea bland pentru niste dublu-nemernici de care a avut parte acest prea bland popor. Cu cele mai alese ganduri, M. Nicolescu
Total 1 comments.
5381
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22