Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF



Şahul iraniano-saudit, luptă până la ultimul pion
2018-01-09
0
Ascensiunea noului moştenitor al coroanei saudite este însoţită de o escaladare a ostilităţii faţă de Iran, vizibilă în tot Orientul. Politica saudită în regiune va deveni tot mai agresivă după ce Administraţia Trump a dat mână liberă aliatului său regional.

 

Nisipurile mişcătoare ale Orientului Mij­lo­ciu au început să alunece rapid în 2017. Toate semnele arată că 2018 va fi unul şi mai haotic, al unei rivalităţi şi mai sân­geroase între Iran şi Arabia Saudită, care va remodela puternic regiunea. Aşa cum arată în prezent şi cum va arăta şi mai clar în pe­ri­oada imediat următoare, tabla de şah a Orientului Mijlociu e plină de conflicte în care cele două puteri se luptă prin interpuşi, pe te­ritoriul altor state, şi cre­ea­ză alianţe puternice chiar dincolo de regiune. Înfruntarea dintre ce­le două puteri ale regiunii (una şiită, alta sunnită) datează de câteva decenii, însă tensiunile au devenit evidente după „pri­măverile arabe“ din 2011 şi sunt toate şansele să escaladeze în viitorul imediat. Doi factori contribuie la modificarea echi­librului de forţe şi aşa fragil: schimbarea de gardă din Arabia Saudită şi victoria lui Donald Trump în SUA.

 

Odată cu preluarea puterii de că­tre noul moştenitor al re­ga­tu­lui saudit, Mohammad bin Sal­man (ce are atribuţii de pre­mier şi ministru al Apărării), Arabia Saudită a adoptat o poziţie mult mai agresivă faţă de principalul său rival regional, căruia a încercat să-i contra­ca­re­ze influenţa cu orice preţ. După 2011, atât Arabia Saudită, cât şi Iranul au profitat de vidul politic şi de securitate creat şi au intrat într-o competiţie acerbă pentru a atrage în sfera lor de influenţă statele proaspăt trecute prin revolte. Au sprijinit diverşi actori statali şi nonstatali (miliţii, grupări radicale) pe care îi considerau dis­puşi să le servească interesele. Fiecare dintre cele două a ales în fiecare caz să spri­jine una dintre părţi – prin adoptarea de poziţii radicale, prin acordarea de sprijin financiar, militar, politic, chiar prin intervenţie armată directă. Semne ale competiţiei din ce în ce mai dure saudito-iraniene se văd peste tot: războiul civil din Siria, conflictul din Yemen, violenţele sectare din Irak, intervenţia condusă de saudiţi pentru a zdrobi protestele din Ba­hrain, execuţia clericului şiit Nimr al-Ni­mr (şi, ulterior, închiderea ambasadei sau­dite din Teheran), embargoul impus Qa­ta­rului şi, cel mai recent, evenimentele din Liban. În cele mai multe dintre cazuri, ri­valitatea celor doi coloşi nu a fost scânteia iniţială, ci gazul de pe foc, cel care a în­treţinut conflictul.

 

Noul prinţ al coroanei saudit e ambiţios, avid de putere (folosind ca pretext o vastă acţiune anticorupţie, şi-a eliminat rivalii interni şi a acaparat puterea pas cu pas. Încearcă să câştige şi populaţia de partea lui prin promisiuni de reformă economică şi socială – a prezentat un plan gigantic, pe mai mulţi ani, de reformare a ţării, în aşa fel încât veniturile ţării sale să nu mai de­pindă de petrol, „Viziunea 2030“) şi dor­nic să se afirme pe scena inter­na­ţio­na­lă. Regele octogenar i-a dat mână liberă atât pe plan intern, cât şi pe plan extern, însă lipsa de experienţă şi de viziune pe ter­men lung la acest capitol a creat deo­cam­dată mai mult probleme decât rezul­tate.

 

Cel mai recent eșec geopolitic este cel din Liban. În ultimii ani, Ara­bia Saudită s-a implicat pu­ternic în politica din Liban, însă, recent, Riadul a mers mult mai departe şi s-a comportat ca şi când ţara ar fi un dominion. Sub im­presia că guvernul libanez nu face destul pentru a limita influenţa iraniană, noul prinţ al coroanei sau­dite a orchestrat criza de­clanşată de demisia premierului libanez Saad Hariri. Cum a decurs exact acest epi­sod s-a aflat recent dintr-o anchetă a New York Times. Saad Hariri a fost convocat la Riad pentru o „discuţie amicală“ cu bin Salman. Ulterior, i s-a înmânat o demisie scrisă în avans prin care acesta acuza Ira­nul de plecarea sa. A fost ţinut ostatic pâ­nă când saudiţii s-au asigurat că exact as­ta va face. Planul saudit era menit să di­mi­nu­eze influenţa Iranului prin slăbirea gru­pării libaneze Hezbollah: să scoată or­ga­nizaţia din joc în cazul conflictelor din Ye­men şi Siria, eventual chiar prin declan­şarea unei crize regionale (atragerea Israe­lului într-un nou conflict cu Hezbollah). Detaliile sunt picante: înainte de întâlnirea cu prinţul, lui Hariri i s-a confiscat te­lefonul şi toate celelalte obiecte personale, deşi fusese invitat oficial să petreacă o zi în deşert cu prinţul. La scurt timp, bin Sal­man l-a convocat şi pe preşedintele palestinian Mahmud Abbas, în încercarea de a modela şi politica palestiniană şi de a-l convinge pe Abbas să cultive o rezis­tenţă violentă contra Hezbollah în tabe­re­le de refugiaţi palestinieni de pe teritoriul libanez. După reacţii internaţionale dure, sau­diţii i-au permis lui Hariri să se în­toarcă în Liban, unde acesta şi-a retras demisia. Saad Hariri are legături strânse cu Arabia Saudită (s-a născut în această ţa­ră, şi-a construit averea prin afacerile de acolo, în plus este sunnit). Însă prinţul bin Salman şi-a jucat prost cartea liba­ne­ză: mişcarea neinspirată nu doar că nu a clintit Hezbollahul, dar a costat Riadul din punct de vedere diplomatic şi al ima­ginii, a unificat tot Libanul, inclusiv pe cei cu simpatii saudite, contra Arabiei Saudite – libanezii au perceput acţiunile saudite ca pe o umilire. Ancheta NYT a confirmat, în plus, cum îşi tratează noul om forte de la Riad nu doar rivalii, ci şi aliaţii. A con­firmat, de asemenea, temerile că politica externă a Arabiei Saudite va deveni tot mai agresivă pe măsură ce bin Salman îşi exercită puterile dobândite pe plan intern şi extern.

 

Un alt eşec al noii diplomaţii agresive sau­dite a fost ideea izolării Qatarului sub acu­zaţia de „finanţare a terorismului“ . Blo­cada nu a făcut altceva decât să aducă re­ga­tul mai aproape de Iran şi să fractureze Consiliul Cooperării din Golf. Adică un nou posibil punct de destabilizare regio­nală, întrucât Qatarul are pe teritoriul său cea mai mare bază americană din regiune şi, în plus, măsura era oricum nefunc­ţională: în noiembrie, Turcia şi Iran au semnat o înţelegere pentru măsuri co­mu­ne care să faciliteze tranzitul şi să oco­lească blocada saudită.

 

În teatrele de conflict, lipsa de experienţă a noului om forte de la Riad şi intenţia de a produce daune cu orice preţ Iranului sunt încă şi mai vizibile. Din poziţia de mi­nis­tru al Apărării, el a escaladat rolul Arabiei Saudite în conflictul din Yemen. De trei ani, saudiţii duc o campanie de lo­vituri aeriene şi blocadă pe mare, ambele menite să îi constrângă pe rebelii Houthi (spri­ji­niţi de Iran) să renunţe la putere. Au reu­şit doar să creeze o criză umanitară fără pre­ce­dent, în care 7 milioane de oa­meni mor de foame, copiii fiind primele vic­time.

 

Dincolo de lipsa de experienţă a prinţului, ambiţiile regionale ale Arabiei Saudite sunt li­mi­tate de armata sa, o forţă uri­aşă, dar ineficientă. Faptul că este supradimensiontă creează mari pro­bleme de organizare, iar arsenalul pe care îl cumpără cu petrodolari, deşi de înaltă calitate, e gândit pentru un război con­venţional, nu pentru operaţiuni expe­di­ţio­nare asimetrice, precum cea din Yemen. Forţele terestre saudite sunt puţine (câ­teva unităţi ale forţelor speciale care asistă miliţiile locale şi grupările tribale care luptă contra forţelor Houthi), pentru că nu sunt suficient pregătite pentru acest tip de conflict. În schimb, rebelii Houthi sunt echipaţi cu arme iraniene per­for­man­te şi ajutaţi pe teren de forţele de elită re­du­tabile ale Iranului – Gardienii Revo­lu­ţiei. Pe acest teren, Arabia Saudită nu e deo­cam­dată un adversar de talia Iranului, ca­re are experienţă în genul acesta de con­flicte.

 

Discrepanţa militară dintre cele două pu­teri e vizibilă şi în alte state din regiune. Hezbollah (sprijinit în toate felurile de Iran) e mai bine înarmat şi organizat de­cât armata libaneză. Grupările para­mi­li­tare din Irak creează şi ele probleme de pro­porţii autorităţilor legale. Hamas (for­ţă care controlează Fâşia Gaza şi e în veş­nic conflict cu Israelul) e, de asemenea, spri­jinit public şi înarmat de Iran. Reali­ta­tea de pe teren este că Teheranul şi-a cons­truit o reţea foarte puternică de miliţii prietene în regiune şi că poate să folo­sească oricând structura în avantajul său, pentru apărare şi atac.

 

Iar mâna lungă a ayatollahului acţionează peste tot în Orientul Mijlociu. Teheranul a văzut ocazia de a schimba ordinea regio­na­lă în avantajul său şi în Bahrain (unde ma­joritatea şiită a protestat faţă de familia regală, care e sunnită). De asemenea, a fă­cut tot ce i-a stat în putinţă să sprijine în Siria regimul Bashar al-Assad, nu doar pen­tru că îi este aliat apropiat, dar şi pen­tru că alawiţii lui Assad permit existenţa liniilor de aprovizionare dinspre Iran spre gruparea Hezbollah din Liban. Iar după şapte ani de conflict care a lăsat ţara în ruine, toată lumea, inclusiv Occidentul, pare să se fi împăcat cu ideea că regimul Assad va rămâne pe poziţii.

 

În tot acest uriaş joc de şah regional, exis­tă un risc pentru Iran: să investească prea mult din resursele economice şi aşa secă­tuite de ani grei de embargou şi să intre în colaps economic. Riscul a devenit pal­pa­bil odată cu protestele de zilele trecute, când populaţia a ieşit în stradă ne­mul­ţu­mită de scăderea nivelului de trai şi a acuzat intervenţiile externe de sărăcirea ţării. (În Mashhad, s-a scandat „Nu Gaza, nu Liban, viaţa mea pentru Iran“.)

 

Statele Unite, deşi nu deţin un rol primar în această înfruntare, nu fac decât să acutizeze tensiunile existente. Una dintre primele țin­te ale Administraţiei Trump a fost acordul nuclear cu Iranul, acord care este totuşi esenţial pentru regiune şi o pârghie de control asupra Teheranului. Un Iran cu arme nucleare ar antrena con­secinţe greu de imaginat, chiar şi dincolo de zona Orientului Mijlociu. Timpul e scurt: dacă, până la jumătate de ianuarie, SUA decid reimpunerea sancţiunilor, se va produce retragerea de facto a Americii din acordul nuclear, ceea ce va da noi argumente radicalilor de la Teheran.

 

În plus, Administraţia Trump a dat un cec în alb şi chiar a încurajat noua politică sau­dită în regiune: la două săptămâni după vizita lui Donald Trump de la Riad din mai, Arabia Saudită instituia blocada îm­po­triva Qatarului; la o zi distanţă după vizita lui Jared Kushner (ginerele lui Trump, cu care prinţul a legat o prietenie personală), regatul saudit a forţat demisia premierului libanez. În ambele cazuri, Trump şi-a declarat pe Twitter susţinerea faţă de acţiunile saudite. Tot în luna mai, Arabia Saudită a semnat cu SUA cel mai ma­re contract de armament din istorie: 110 de miliarde de dolari. Or, având mână liberă din partea Washingtonului, politica saudită ar putea deveni şi mai necugetată, şi mai violentă şi ar putea aduce regiunea la punctul de fierbere în 2018. În cele din urmă, cel mai grav rezultat al politicilor expansioniste saudite şi iraniene este că în regiune se agravează condiţiile care au per­mis apariţia grupărilor teroriste precum ISIS: lideri autoritari, vacuumuri de pu­te­re, tensiuni sectare, inegalitate şi dispe­ra­re economică.

TAGS : orient mijlociu arabia saudita iran trump SUA regat saudit siria yemen teheran Ba­hrain
Recomandari
Comentarii
Total 0 comments.
3697
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22