De același autor
În urmă cu 5 ani, pe 11 martie 2020, intram în pandemie. Pe lângă problemele medicale și cele de coordonare, am mai descoperit două lucruri: puterea uriașă a fake news-urilor (noua formă
de îndoctrinare, bazată pe delegitimarea discursului rațional) și dependența majoră a tuturor țărilor de „uzina lumii”, China. Aceasta din urmă, arătată cu degetul pentru deficiențele care au dus la izbucnirea pandemiei, a trecut la „politica asertivă”, adică la afișarea fățișă a intențiilor sale imperialiste (punând capăt tradiției modestiei cultivată de Deng Xiao Pinng). În februarie 2022, Rusia invada Ucraina, în disprețul tuturor regulilor diplomației (bazată pe tratate) și a dreptului internațional. A început un război sângeros, în care distrugerea bazelor materiale ale inamicului pare a fi obiectivul strategic fundamental, care a văzut afluxuri de voluntari și mercenari (în cu totul altă logică decât cea a armatelor naționale) și care a făcut caducă nu doar bravura soldaților, ci și „tehnica grea” (nave, blindate, aviație) în favoarea rachetelor și – mai ales – a dronelor. În noiembrie 2022, OpenIA lansa în spațiul public robotul conversațional ChatGPT, primul în genul lui. Odată cu el, inteligența artificială devine activă și încetează a mai fi un simplu instrument care acționează la cerere. În fine, în noiembrie 2024, Donald Trump este ales pentru un al doilea mandat și, din 20 ianuarie 2025, devine al 47-lea președinte al Statelor Unite. De la această ultimă dată, lumea trece printr-o suită de șocuri – care, inevitabil, vor continua – ce schimbă, zilnic, reperele înțelegerii pe care-o avem asupra lumii. Nu e nimic rațional în acțiunile lui Trump și ceea ce face el – și secta MAGA pe care-o reprezintă –, e o bulversare intenționată a „vechii lumi”, reprezentată de Europa, de ordinea mondială/economică bazată pe reguli, de rolul instituțiilor și de o viziune a lumii și a societății ce vine din Iluminism. Pentru Trump, toate acestea sunt bune de „coșul de gunoi al istoriei”. Viziunea lui e una medievală, a „regelui”, care e corpul mistic al statului, al agresiunii, care nu e limitată decât de puterea celorlalți, și al protecției bazate pe tribut. Nu știm cât vor dura aceste lucruri (care, în treacăt fie spus, pun în discuție ideea sensului istoriei), dar vedem că ele au efecte. Și efectele acestea ne afectează.
Mai înainte de toate, e de observat un lucru: cadrul mental pe care l-am moștenit de după Al Doilea Război Mondial își trăiește sfârșitul. Ideea lui de bază era aceea (inspirată de americani) că prosperitatea – și, implicit, comerțul la scară mare – generează pace. Nemaicunoscând lipsuri materiale, având acces la orice resurse (pe piețele internaționale), putându-și valoriza talentele, popoarele nu mai au niciun motiv să se războiască. Pot intra în competiție și, aici, fiecare făcând ceea ce știe să facă cel mai bine contribuie cu toate la creșterea bunăstării generale. Aceasta a fost „dogma centrală” a creșterii economice a Vestului în cei „30 de ani glorioși” de după Război și, după 1989 (și căderea barierelor comerciale Est-Vest, inclusiv – grație viziunii lui Deng Xiao Ping – celor ale Chinei) a „globalizării”. În această logică am asistat la o „diviziune internațională a muncii”, potrivit căreia țările sărace preiau, ca subcontractori, muncile grele și industriile enorgofage și poluante care, treptat (începând cu anii ’90), se deplasează dinspre Apus spre Răsărit. În felul acesta, sfârșitul comunismului e, în egală măsură, sfârșitul socialismului occidental care – în mai puțin de două decenii – își pierde „baza de clasă”, în speță muncitorimea industrială. Ce mai rămâne din el e o retorică generoasă (pe care tocmai globalizarea îi permite s-o onoreze ocazional, cu reducerea vârstei de pensionare sau diverși stimuli asistențiali ai statului) și o babilonie de polemici soixante-huitarde, care spun foarte puțin publicului larg. La începutul celui de-al doilea deceniu al secolului al XXI-lea, Occidentul părea că și-a exportat nu doar industriile grele (ce consumau energie și produceau poluare), ci și problemele sociale către „Sudul global” (noua denumire a „lumii a treia” – țările decolonizate în anii ’60). Numai că acestea, trecut fiind episodul „comunismului de război” (în varianta Hrușciov, Brejnev, Mao), descoperă – grație muncii la banda de producție – beneficiile capitalismului la scara lor. Iar dictaturile – sau Partidul Comunist – se pot prezenta ca fiind aducătorii și distribuitorii prosperității în țările lor sărace (ceea ce, într-o anumită măsură, seamănă cu Europa de Est a anilor ’70).
Toate acestea au funcționat relativ bine – și, într-adevăr, cuplate cu dezvoltarea tehnologică, spre prosperitatea tuturor locuitorilor planetei – până la pandemia din 2020. Atunci, în câteva zile, am descoperit cu stupefacție cât suntem de dependenți de lanțurile de aprovizionare și de țările care produc „nimicurile” atât de necesare (precum măștile de protecție, seringile de unică folosință și alte asemenea). Toate acestea nu doar că veneau de departe, dar erau la mâna acelui departe, care le putea întârzia sau chiar bloca, creând crize în lumea dezvoltată. Războiul din Ucraina ne-a adus aminte de un lucru simplu, dar pe care „războaiele asimetrice” din Orient ne-au făcut să-l uităm o vreme: faptul că dincolo de luptele de pe teren, orice război e, în ultimă instanță, o confruntare a economiilor. Armele sunt produse de industrii și războaiele moderne se bazează pe cantități uriașe de „consumabile” (obuze, mai nou drone, diverse vehicule de teren etc.), care presupun – în amonte – industrii masive care să le genereze în ritmul cerut de dinamica luptelor. La rândul lor, aceste industrii – care, pe perioada conflictului, se dilată – sunt integrate într-o economie care trebuie să rămână (cât mai) funcțională, pentru a evita istorii similare celor din Rusia lui 1917. Ideală ar fi o industrie de război care funcționează la capacitate maximă (aproape) fără a afecta ansamblul economiei care, și ea, tinde tot către maximum. E ceea ce n-a reușit (nici într-o parte, nici în cealaltă) Uniunea Sovietică în anii ’80, dar a izbutit China în anii 2000. Mai mult decât atât, China a avut – grație delocalizărilor și aplicației pentru muncile grele – șansa de-a asambla lanțuri de producție care-i permit să obțină aproape orice direct din materia primă. Occidentul și, în bună măsură, America au pierdut această oportunitate, pe măsură ce și-au dezasamblat industriile, preferând să importe varii componente, mai ieftine, pe piețele internaționale. Sigur, intră în joc și inovația tehnologică, dar întrebarea e în ce măsură aceasta nu e un produs agregat al investițiilor în infrastructură și tehnologii de bază, pe de-o parte, și educație specializată, pe de alta. Mai mult decât oricine, tot China a recuperat spectaculos la aceste capitole, permițând studiile în străinătate ale tinerilor ei și structurându-și sistemul educațional în funcție de performanțele științifice (cu derivate tehnologice) ale universităților proprii. Când luăm toate acestea în calcul, realizăm că faimoasa „competiție tehnologică” nu e niciodată pașnică. Ea acoperă, în fapt, trei războaie decisive: cel pentru resurse, cel pentru saltul inovativ și cel pentru piețe. Și uneori acestea sunt mai grele decât cel de pe linia frontului.
În fine, am mai descoperit un lucru: și anume că echilibrul nostru – în care ne-am instalat (prea) confortabil – e, în realitate, instabil. L-a zguduit Covidul, l-a aruncat în stare de șoc războiul din Ucraina, îl bulversează roboții conversaționali, ba chiar și-un singur om (când se numește Donald Trump) îl poate arunca în aer. „Mecanismele financiare” create pentru a aduce prosperitate Americii și Europei sunt, ca orice creație tehnică, instanțe neutre care – la fel de bine – pot aduce beneficii Chinei. A vrea să le „resetezi” revine, pur și simplu, la a vrea să schimbi motorul unei mașini în mers. Problema nu e aceea că reindustrializarea ar fi imposibilă în țările dezvoltate, ci că ea presupune un timp în care, în alte sectoare, vor crește decalaje în raport cu țările care dețin potențialul pe care ceilalți vor să-l refacă. Ideea unui Occident bazat pe America, lider mondial în inovație și în inginerii financiare, mizând doar pe sectorul serviciilor (în bună măsură de desfacere a mărfurilor fabricate în alte părți) s-a dovedit a fi, pur și simplu, o iluzie. La fel ca stabilitatea garantată de tratate și de alianțe, de instituții cu structuri și proceduri. Până la urmă, dincolo de toate acestea e decizia celui care conduce și/sau finanțează respectivele organisme. Dacă acesta consideră că ele sunt nesustenabile sau nefuncționale, toată logica lor (coezivă sau, dimpotrivă, disuasivă) se evaporă în câteva zile. Dar, mai înainte de toate acestea, sunt șocurile tehnologice care adâncesc distanțele dintre cei mici și cei mari și stimulează concurența – belicoasă – dintre aceștia din urmă. De azi pe mâine, lucruri care au aparținut fondului existenței noastre au devenit caduce și au sfârșit fie la gunoi, fie în „secondhand”-urile lumii sărace.
Nimic din toate aceste lecții ale lumii în care trăim nu ne e străin. Și totuși, toate ne-au prins complet nepregătiți.
(Continuarea în numărul viitor)
Comentarii 0