Pe aceeași temă
De la Legea învățământului din 1948 și până azi, între educație și politică nu s-au separat apele, așa cum nu s-au separat nici între statul laic și biserică, ambele situații definind elemente-cheie ale statelor moderne. Dacă la 1948 școala trebuia să slujească în primul rând „consolidării democrației populare și construirii societății socialiste“, azi legile nu mai direcționează educația spre orânduirea socialistă și partidul comunist, dar nici spre libertate, democrație și valorile consacrate ale umanității. În schimb, mentalitatea de dependență a dăscălimii e menținută vie și nealterată prin ordin al ministrului, prin salarizare unică, politică aiuritoare de promovare a cadrelor, politizare a funcțiilor didactice și centralism total.
(...) S-a tot vorbit de autonomia școlii, a universității, dar sistemul actual de management centralizat și decizie educațională unică nu este nici cal, nici măgar, permițând abuzuri și inițiative criticabile atât ale puterilor centrale, cât și locale. Căci, în România, carieră fără slugărnicie e aproape imposibilă.
Iată de ce faptele de la Pitești nu m-au surprins deloc. (...) Din ce am văzut la televizor, toată manifestația s-a raportat la grupul format, ca pe vremuri, din „iubiții conducători“ - prim-ministru, miniștri, (euro)parlamentari, oficialități și protipendadă locală. Organizatorii n-au uitat să-i urce pe o scenă, ca nu cumva Înălțimile Lor să se amestece cu prostimea, cu talpa țării. Ca și în anii precedenți, copii de școală și de grădiniță au defilat prin fața Măriilor Lor în costumații sportive sau populare, cu mișcări de gimnastică și cu cântece, să zicem, omagiale unui astfel de eveniment. Ceea ce a șocat a fost o vedetă mică și drăgălașă de trei ani, viitoare gimnastă, care nu a putut executa pe beton numărul pregătit, iar de aici spațiul public s-a inflamat. Dacă nu ar fi fost incidentul, întreaga manifestare ar fi trecut ca și cum nici n-ar fi fost. Aparent, o joacă de copii care trebuia să le binedispună pe tovarășele înalte musafire și nu știu dacă s-a făcut la cererea și cu concursul lor sau nu. Ceea ce nu are importanță în discuția de față. Pentru mine, importantă a fost decizia educatorilor de a scoate sutele de copii în stradă la o manifestare politică de omagiere-ovaționare a reprezentantelor partidului de guvernământ, acțiune regizată probabil de cei care le organizau și înainte de 1989 pentru „întâiul român“, „erou între eroii neamului“. Iar asta demonstrează că mentalitatea nu s-a schimbat, nici a „iubiților conducători“, dar nici a dăscălimii române. Cu atât mai mult, cu cât acum nu mai stă deasupră-i la fel de amenințătoare sabia lui Damocles. Deși am avut parte de numeroase „revoluții“ în educație, practic nu s-a mișcat nimic în direcția eliberării de servituți feudale, nici a respectului pentru drepturile omului și democrație. Sătui și zăpăciți de permanentizarea unor revoluții reformatoare impuse de politruci și incompetenți, la fel de desconsiderați ca pe vremea tovarășilor, când erau etichetați ca „pătură șovăielnică“, bieții profesori și-au pierdut vocația independenței și a libertății de gândire, de inovație, acceptând lehămesiți tot ce li se dictează. Căci inovația în munca didactică presupune curaj, cercetare și susținere din partea decidentului. Și el stresat și mereu amenințat de factorul politic care-l menține în funcție. Or, în condițiile în care educatorul însuși nu-și asumă libertatea, independența, acțiunea de reformare serioasă a educației, împreună cu elevii săi și părinții, școala românească va bate pasul pe loc. Sau, mai grav, va face tumbe în fața conducătorilor iubiți.
Prof. Petru Tomegea
Aprilie 2018
